Pentru un lector atent al romanelor britanicei recent “nobelizate”, acest decalaj dintre materialul existential si materialul psiho-tipologic valorificat de facto in scriitura autoarei este cumva deconcertant si chiar inexplicabil, avind in vedere faptul ca Lessing se dovedeste, in alte aspecte narative, o buna observatoare a universului inconjurator. Ar trebui sa deducem, ca atare, ca varietatea derularii biografice nu implica, automat, si o varietate a nuantarii psihologice. Iata ca se poate intimpla foarte bine ca fascinatia existentei sa intunece, uneori, senzationalul operei.
De ce zic o “biografie impresionanta”? Raspunsul vine din simpla enumerare a citorva episoade din viata prozatoarei. Nascuta in Iran (in 1919), intr-o familie engleza, dar crescuta in Rhodesia de Sud (o zona a continentului negru care include Zimbabwe), educata in diverse scoli catolice misionare, casatorita si divortata de doua ori (cu trei copii din ambele mariaje, dintre care abandoneaza doi in grija tatalui, afirmind mai tirziu, cu vag cinism, ca, daca s-ar fi angajat prea serios in ideea de maternitate, ar fi sfirsit fie in alcoolism, fie in frustrare intelectuala, precum mama sa!), simpatizanta comunista, iar apoi anti-stalinista, feminista liberala si, totusi, sufista (practicanta – adica dervis(a) – a unei variante ezoterice de misticism islamic, axate pe actul “recuperarii inimii” si “daruirii puritatii ei”, neconditionat, lui Dumnezeu), revenind, intr-un final, dupa peregrinari culturale extreme, la civilizatia-matca, Doris Lessing ar fi parut – ca romanciera – inzestrata de destin cu sansa unor epifanii singulare.
Imboldul sociologic primeaza in fata celui psihologic
Romanele propriu-zise nu confirma totusi, in plan psihologic, ipoteza de mai sus. Cu toate ca investigatia de adincime nu lipseste din ele (exegetii descriu chiar o “etapa psihologizanta” a scrisului lui Lessing), personajele nu revela mutatii majore de identitate, asa cum ai astepta de la un autor care s-a familiarizat, volens-nolens, cu subtilitatile mentaliste si comportamentale ale omului plasat in geografii exotice si istorii neobisnuite. La nivelul intregii sale opere, prozatoarea ramine ancorata in tema sociala. Cind, in interiorul filosofiei ei feministe, Lessing se intereseaza de femeia marginalizata de sistemul patriarhal, coplesita de “greutatea” subiectului, le trece cu vederea pe femeile marginalizate de sistemul patriarhal, care, cu multitudinea lor de trairi emotionale si psihologice, ar fi oferit o substanta epica mult mai diversa. In practica narativa, scriitoarea crede in desenul de ansamblu, si nu in contururile lui de amanunt. Imboldul sociologic primeaza in fata celui psihologic.
De aceea, surprinde iritarea romancierei la auzul comentariului ca este perceputa drept “un reper al feminismului”. In interviuri si eseuri autonome, ea constata – suficient de agasata – ca stereotipul unei astfel de receptari se naste din dorinta oamenilor de a primi, in literatura, clasificari bogumilice, de “bine” sau de “rau”, de “alb” ori de “negru”. Cu alte cuvinte, ei vor ca, la lectura unui text de Doris Lessing, sa aiba ocazia de a trage concluzia ca femeile sint “pozitive”, iar barbatii “negativi”. Fictiunea, sutine autoarea justificat, refuza asemenea delimitari, mergind pe teoria ambiguitatii morale si psihologice. Realitatea multora dintre romanele lui Lessing contrazice insa aceasta opinie perfect legitima, parind sa dea dreptate mai curind “fixatiilor” bogumilice. Cititorul profesionist noteaza cu usurinta ca scriitoarea nu poate iesi din social nici macar atunci cind psihologicul se manifesta ca necesitate absoluta a textului. Ea prefera conturul larg, ideologic, in locul detaliului semnificant. Aici nu vorbim, obligatoriu, de un “defect” al creatiei, ci mai degraba de o curiozitate estetica, legata de incongruenta dintre flexibilitatea existentei si inflexibilitatea perspectivei epice.
Lucrul s-a vazut si in discursul de primire a Nobelului, tinut de prozatoare, in fata Academiei Suedeze, in 2007. El s-a intitulat On Not Winning of the Nobel Prize/Despre necistigarea Premiului Nobel si s-a focalizat pe caracterul discriminatoriu al inaltei distinctii, discutind limitarile culturale, geografice, istorice si, mai ales de gen, ivite in selectia candidatilor/candidatelor selectei competitii. Si in acest caz, socialul a trecut dincolo de prezumtiva nevoie de nuantare psihologica a cadrului, indicind vocatia usor obsesionala a lui Lessing pentru tablouri ideologice limpezi, precum si inaderenta sa funciara la variatii semnificante pe o tema data. De exemplu, unul dintre romanele ei recente, The Cleft/Fisura, publicat chiar in 2007, reia – mai mult decit sugestiv – vechiul motiv al feminismului radical (din care criticii banuiau ca scriitoarea iesise inca din anii ‘60!), tesind o intriga alegorica extrem de sofisticata doar ca suport pentru o dezbatere, in ultima instanta, ideologica. Faptele din text – relatate de un istoric roman din timpul imparatului Nero – sint plasate in illo tempore si au pretentia de a proveni din documente ultrasecrete.
Prin intermediul mentionatelor “surse”, se reconstituie originea umanitatii, insistindu-se pe un episod pre-istoric, cind, pe Pamint, ar fi existat numai femei cu numele de “fisuri” (“clefts”). Numele venea dintr-un ritual sacru, ce domina existenta acestor “mame fondatoare”: ele practicau cultul unei asa-zise “Mari Fisuri” (o fanta magica din interiorul unei stinci, genitoare, exclusiv, de fiinte umane de sex feminin). “Marea Fisura” tradeaza totusi, la un moment dat, ritualul traditional, nascind un baiat – o “monstruozitate” in viziunea “fisurilor” care il ucid aproape instantaneu. Fanta vaginala transcendenta continua “sa produca” insa “orori” masculine, menite, in ciuda eforturilor disperate ale “fisurilor” de a le elimina, sa supravietuiasca. Gradual, barbatii devin trib si isi fac astfel, insolent, intrarea in istorie. Temele epice de acest tip, desi tratate remarcabil din punct de vedere estetic, o blocheaza pe Doris Lessing in proiectul social, indepartind-o de proiectul psihologic al operei sale. Ideologicul – fie si implicit – submineaza psihologicul. Nu si esteticul, bineinteles, pe care se intemeiaza realitatea ca Lessing ramine, oricare i-ar fi scaderile, o mare scriitoare. Daca nu chiar din clasa lui Dostoievschi, atunci, cu siguranta, din cea a lui Thackeray.
Anna Wulf, eroina cea mai complexa construita de Doris Lessing
Romanul masiv The Golden Notebook/Carnetul auriu, publicat de autoare in 1962 (si tiparit recent, la Polirom, intr-o frumoasa versiune romaneasca), a ramas drept arhetipul prin excelenta al scriiturii unde principiul ideologic-social depaseste, prin importanta, toate celelalte posibile ramificatii simbolice ale literaritatii. Textul creioneaza povestea scriitoarei Anna Wulf care detine patru carnete cu informatii/analize – mai mult sau mai putin introspective – despre viata ei. Carnetele au culori metaforice: negru (segmentul narativ referitor la experienta Annei in Africa), rosu (fragmentul despre simpatiile comuniste ale personajului), galben (intervalul intilnirilor erotice esuate) si albastru (dimensiunea – singura cu tenta psihologica – suprapusa vietii personale a Annei, cu emotiile si revelatiile sale intime). “Carnetelele” interactioneaza cu o nuvela (neutra din unghiul perspectivei narative) intitulata Free Women/Femei libere, o introducere dezvoltata in existenta Annei si a prietenei ei Molly (conturata, marturiseste Lessing, dupa profilul tipologic al unei amice din tinerete – Joan –, fiica poetului modernist John Rodker), cu mariajele lor ratate si cu copii rezultati din respectivele casnicii. Ambitia Annei Wulf e de a uni cele cinci scrieri intr-una singura – epifanica ideologic (nu neaparat si psihologic!) –, numita Carnetul auriu.
Spun ca o astfel de opera “unificatoare” devine relevanta mai curind ideologic decit psihologic, intrucit scopul Annei (si, prin iradiere, al lui Doris Lessing insasi) nu este de a articula un exercitiu introspectiv (fie si in structura de adincime a feminitatii), ci de a prezenta ceea ce comentatorii britanici au conceptualizat deja ca spatiul interior (inner space), un principiu ideologic si cultural feminist. In linii generale, “spatiul interior” constituie zona de autonomie absoluta a feminitatii, “locul” in care femeia ajunge sa-si fie suficienta siesi, fara a mai depinde de vexatiunile sistemului falocentric. In toate civilizatiile mari, unde exista o traditie a filosofiei feministe, avem si un echivalent al notiunii de mai sus. Francezii au legat “spatiul interior” de l’ecriture feminine (autoscriitura feminina, revendicata din capacitatea femeii de a media intre “vazut” si “nevazut”, “inteligibil” si “neinteligibil”, capacitate prezentata cu atita aplomb de Simone de Beauvoir in Le deuxieme sexe/Al doilea sex), iar americanii de gynocritica (termen propus de Elaine Showlater, in anii ‘70, in Toward a Feminist Perspective/ Catre o poetica feminista, ca semn al independentei social-mentale femeiesti). Pina si englezii detineau deja un concept-prototip in spatiul propriu (a room of one’s own) predicat de Virginia Woolf, in eseul omonim, la sfirsitul anilor ‘20 ai secolului trecut.
In sistemul de valori al Annei, “carnetul auriu” prilejuieste, prin efectul sau omogenizator asupra diverselor falii ale existentei personajului, o imersiune in “spatiul interior”, in reduta ultima a feminitatii, acolo unde identitatea genuina scapa de compromisurile vietuirii false, “de afara”. Anna Wulf ramine, intr-adevar, eroina cea mai complexa construita de Doris Lessing, dar mesajul ei psihologic se pierde cumva in semnificatia socio-culturala. “Proiectul social” al protagonistei conteaza in primul rind, iar el nu difera de cel propus de alte personaje creionate, de-a lungul vremii, de autoare, precum Mary din The Grass Is Singing/Iarba cinta (1950), care, prin casatorie, renunta la “spatiul interior”, devenind o victima a lumii descompuse de rasism, naratoarea din romanul SF Memoirs of a Survivor/ Memoriile unei supravietuitoare (1974), care paseste printr-o bresa de timp si spatiu, intrind intr-o alta dimensiune (desigur, a “spatiului interior” consolator) ori Alice Mellings din The Good Terrorist/Buna terorista (1985), care se implica in actiuni teroriste, ironic, din intentii pozitive (mediate de convingeri socialiste), sperind ca astfel sa-si descopere “spatiul interior”. Desi mai schematice, psihologic vorbind, decit Anna Wulf, toate aceste personaje o “egaleaza”, asa zicind, pe palierul “proiectului social” – singurul care, ultimativ, conteaza. Lessing a reusit sa redacteze in Carnetul auriu ceea ce s-a si numit, de altfel, “o biblie a feminismului”, insa a pierdut ocazia de a plamadi un personaj inubliabil. Am chiar sentimentul ca a facut-o intentionat.
Doris Lessing, Carnetul auriu, traducere din limba engleza si note
de Cristiana Visan si Ciprian Siulea, colectia “Biblioteca Polirom”,
Editura Polirom, 2011
Galerie foto
