Nu mi-au placut jocurile de noroc niciodata. Am inteles cumva intuitiv ca nimeni nu pleaca cu bani in final. Mai devreme sau mai tarziu toti isi pierd mintile si se lasa ghidati doar de instinct, de acel impuls care te face pe moment sa crezi ca totul se poate. Sa joci toti banii, sa amanetezi bijuteriile, ceasul, telefoanele mobile. Sa-ti vinzi masina. Sa iei bani de la camatari, sa-ti pierzi casa. Si toate pentru un amarat de joc, fie el poker, ruleta sau orice altceva. O mica pasiune, ceva cu care iti ocupi timpul liber, un mijloc de socializare. Un dans de societate. Il joci in doi, ascuns, sau faci o hora mare, cu toata lumea prezenta. Cartile sint muzica. Dilarii, lautarii care-ti canta de-ti vine sa rupi opincile. Cand iti canta melodia preferata, iti vine sa le dai si haina de pe tine. Cand nu-ti place muzica, nu te mai poti opri, joci din reflex, joci sa nu se rupa hora. Nimeni n-are curaj sa rupa hora. Cuiva mereu ii place melodia, iar cand nu mai poate nimeni, spre dimineata, lautarii isi strang instrumentele, isi numara banii si se-ntorc la casele lor multumiti de inca o noapte cu jucatori adevarati. Patronul localului trage linie si isi freaca mainile. Niciodata nu pierde. Tu, in schimb, te intorci acasa cu buzunarele intoarse pe dos, cu mintea vraiste si cu speranta ca maine vei face rost de ceva bani si va merge mai bine. Dar mereu e la fel.
N-am jucat la cazinourile din oras niciodata. Nici in alt oras. O singura data am invartit ruleta live, dar nu se poate spune ca am jucat. Atunci m-am dus sa-l iau pe Matei de la Vezuvius. Se certase cu Gabi si avea masina-n service. Asta echivala in cazul lui cu depresia totala. Cand era suparat, se ducea la ruleta. Asta era tripul lui, modul de a defula. N-am putut sa inteleg niciodata cum, atunci cand erai intr-o stare naspa, te ajuta daca pierdeai bani. Unii beau, altii plangeau, lui ii placea sa parieze acelasi numar incontinuu. Era o eliberare catharctica sa vada cum roata se-nvarte, bila se-nvarte, toti din jur asteapta cu sufletul la gura ca biluta alba sa sara pe santurile de metal si sa se opreasca in gaura lor. Pe numarul corect. In seara aia Matei pierduse opt milioane, dar nu-i pasa. Singura problema era ca n-are bani sa ajunga acasa, iar el nu-i putea spune taximetristului sa astepte cinci minute pana intra si ia niste bani. Era cea mai mare umilinta sa spuna ca n-are bani, chiar si pentru un amarat de taximetrist, care a vazut si a auzit la viata lui mai multe decat un psiholog. M-a rugat sa-i dau un milion, sa mai parieze o data. Stiam ca n-am cum sa scap de el, asa ca nici macar nu am mai stat pe ganduri. Daca era sa calculez cate servicii imi facuse de-a lungul timpului, cred ca aveam sa-i dau peste cincizeci de milioane. Dar el nici nu se gandea la asta. El voia doar sa-i dau nenorocitul ala de milion, sa mai parieze o data. I-am dat. A pus toti banii pe unspe, negru. Roata s-a-nvartit, bila a sarit din toate gaurile pana s-a oprit pe douazeci si patru, negru. Vocea dilaritei s-a auzit atunci: “Douazeci si patru, negru, par. Felicitari castigatorilor. Va rog sa faceti pariurile pentru jocul urmator” − ca un robot, fara pic de bucurie pentru castigatori, fara pic de compasiune pentru pierzatori, fara sa-i pese daca numarul castigator e zero, doispe sau treizeci si doi. Atunci am avut un flash, primul si singurul in ceea ce priveste ruleta. L-am intrebat pe Matei cat se poate paria minim, mi-a spus ca probabil zece lei. Dilarita ne-a spus pe acelasi ton neutru, pur informativ ca limitele mesei sint zece lei – o mie de lei. Minim si maxim. Am scos zece lei, am cumparat un jeton mov si l-am pus pe douazeci si patru. Bila s-a intors exact de unde o ridicase tipa si data trecuta. Nu stiu nici acum de ce-am pariat atunci. Cert e ca am luat cele trei milioane sase sute si-am plecat cu Matei sa mancam.
Nu mi-au placut jocurile de noroc niciodata, dar ca am ajuns sa traiesc din asta a fost un fel de ironie a sortii, daca ar fi sa acceptam ca exista asa ceva. Pur si simplu, n-a fost altceva mai bun la momentul respectiv. Iar noi am ales sa ducem totul la alt nivel. Pe scurt, sa driblam cazinourile online. Sa luam cate putin de la fiecare. Nu furam, nu se putea spune asta. A fura e un cuvant urat. Cand furi inseamna ca nu esti in stare sa iei pe bune. Era un compromis, la limita legii, la limita constiintei. Eram niste trisori curati in acte. Ei stiau de existenta noastra, dar nu puteau face nimic. Pagubele pe care le cauzam erau infime in raport cu castigurile pe care le aveau de pe urma sistemului. Asa ca nu le ramanea decat sa stabileasca termeni si conditii cat mai corozive. Noua nu ne ramanea decat sa ne perfectionam. Fiecare trebuia sa manance o paine. Noi, ei, autoritatile care cresteau impozitele pe jocuri de noroc de la an la an.
…………………………………………………………………………………………………….
Dupa o ora si ceva de joc, nivelul blind-urilor era 30/60. Pentru a primi carti, prima persoana de dupa dilar plasa 30 de fise, iar a doua 60 pentru a primi carti. Small blind, respectiv big blind. Asa se numeau pozitiile. Urmatoarea pozitie era UTG, under the gun, adica cel care vorbea primul la masa dupa impartirea cartilor.
Situatia era una favorabila noua. Nimic neprevazut.
Vladut iesise primul din turneu, chiar in prima jumatate de ora, iar Andreea n-a mai avut bani sa-i dea pentru a-si cumpara alte fise. Sau n-a mai vrut. Chiar daca era previzibil, nu ma asteptasem in totalitate la asta. Aveam incredere ca pustiul o sa faca o surpriza, ca o sa curete macar doi pesti de la masa asta. Am mereu in vizor jucatorii noi pentru ca, orice varsta ar avea, pot juca de zece ori mai bine decat ii creditezi la inceput. N-a fost cazul, desi mi-as fi dorit sa-i scuture macar pe Bob si pe Victor. Astia erau doi jucatori incomozi. Bob, pentru ca era smecher iar Victor, pentru ca era prost. De obicei nu joc cu prosti, dar asta s-a intamplat sa se infiltreze.
Victor nu era baiat rau, il cunosteam de ani buni, juca de mult timp, dar nu progresase deloc, nu invatase nimic. E drept, el era si cel mai dezinteresat. Juca pentru ca se plictisea acasa. Avea foarte multi bani si cam nimic de facut. Putina imaginatie nu i-ar fi stricat. Oriunde il vedeam era plictisit. Le facuse pe toate deja si nu-l mai incanta nimic. Viata era usoara, fara semne de o eventuala turnura nasoala. Inca se mai juca pe computer. De fapt, era fan jocuri video, Wii, Nintendo, X-Box, tot ce-nseamna hi-tech si putea sa-i ocupe timpul ii venea ca o manusa. Asta in timpul zilei, noaptea isi gasea mereu ceva de facut, era un party prin oras, vreun club care sa-l tina ocupat pana i se facea somn. Mereu mi s-a parut ca are o viata extrem de plictisitoare. Un pattern sters. N-avea pic de umor, ma puteam uita la el vorbind cu orele si nu-mi smulgea un zambet. Pe cand Bob avea viata-n el, pulsa de energie pe oriunde-l vedeam. E drept, nu-l cunosteam la fel de bine ca pe Victor. Am jucat poker cu el doar de doua ori, nu frecventam aceleasi mese. Din ce stiam, asta umbla mai mult cu fraierii, cu jucatorii mediocri, care nu reprezentau niciun pericol. Juca sume mici, era foarte chitros. Si mereu ofticat. Niciodata nu era multumit de nimic, era personajul care avea ceva de comentat la fiecare mana. Ma enerva pur si simplu. Dar ambii ramasesera in joc. Victor a facut rebuy dupa doua-trei maini in care il facuse muci Andreea. Apoi add-on. Bob era prea zgarcit sa faca add-on. Toti am facut dupa jumatate de ora, in afara de el si de pusti, care iesise deja. Sapte add-on-uri si trei rebuy-uri. Asta insemna un pot final de treizeci de milioane jumate. Nesperat de mare. Aruncasem in aer propunerea sa jucam pe unu jumate, dar m-asteptam sa nu fie de acord lumea. Norocul nostru a fost ca Pompi nu era la masa. De obicei gazda stabileste limitele. Era normal.
Iesise si Para, dupa un rebuy si add-on. Asta insemna ca-i datora patru milioane jumate lui Matei. Dar nu era foarte trist, pierduse si o suta treizeci la ruleta. Pentru el era normal sa piarda. Ne-a explicat intr-o noapte stadiile prin care trece jucatorul de ruleta.
Mai intai, intra in cazino cu cineva si se uita. Dupa care e fascinat de posibilitatea de a castiga o sapca de bani nefacand aproape nimic. Se uita la prietenul lui care joaca si are impresia ca numerele care ies sint aproape aceleasi de fiecare data. Sau urmeaza un sir. De obicei chiar ghiceste cateva, asta ca sa-i dea curaj. In felul asta se apuca sa joace si el, atras de dorinta de a incerca marea cu degetul. Si castiga. Nu degeaba exista expresia “norocul incepatorului”. Lumea nu stie ca asta a fost inventata de cei care practicau jocuri de noroc in strada, acum mai bine de o suta de ani. Baietii aia ii lasau pe clientii noi sa castige cateva runde, tocmai pentru a-i atrage sa mizeze mai mult sau sa se intoarca. In general, lumea se intorcea, iar dilarul isi recupera banii pierduti la inceput, plus o suma frumusica – rezultat al “ghinionului”.
Dupa ce incepe sa piarda, ruletistul se intoarce cu gandul de a juca pana acopera gaurile, fara gandul ca mai are ceva de castigat. Asta e momentul in care majoritatea jucatorilor se adancesc in cacat. Tot pariind pentru a recupera pierderile, acestea cresc proportional cu dorinta lui de a iesi din cloaca. Pierderile ajung sa fie atat de mari, incat efectul lor se simte considerabil.
Punctul critic e in momentul in care, vazandu-se in rahat pana la gat, ruletistul se panicheaza si isi pierde capul. Face un imprumut, vinde un bun important sau face o prostie imensa, ia bani de la camatari. Acum e disperat, se gandeste ca daca mizeaza totul pe rosu sau pe negru are o sansa din doua sa recupereze tot si sa iasa curat din mizeria asta. Si crede in sansa lui. Dar daca ii iese, nu se poate opri, se gandeste ca nu il mai impiedica nimic sa se imbogateasca, crede cu nebunie in norocul lui si pierde tot. Se poate intampla sa piarda tot chiar dupa prima runda. Atunci treaba e mai sensibila: ori isi ia gatul, ori innebuneste. Putini isi mai pot reveni.
Povestea ruletei nu are un deznodamant. E una cu final deschis. Jucatorul nu mai are nimic de pierdut, nu mai are casa, nu mai are masina, de cele mai multe ori nu mai are nici familie. Asa ca nu-i ramane decat sa se mai duca din cand in cand la ruleta, sa mizeze putinii bani pe care ii are sau sa se uite, pur si simplu, cum se-nvarteste roata.
Astea sint cele patru varste ale ruletei: entuziasmul, convingerea, disperarea si resemnarea. Patru varste, dar niciuna de aur. Daca nu te-ai apucat de ruleta, bucura-te, e ca si cum nu te-ai apucat de heroina.
***
Jocul curge lent, am impresia ca toti se misca incet, sint distrasi de orice gluma, de orice miscare, iar timmer-ul merge. O data la cinspe minute creste nivelul blind-urilor.
In mana precedenta am reusit sa-l curat pe Victor. De fiecare data cand ii iau fisele am un sentiment de multumire extraordinar. Stiu ca lui nu-i trebuiau banii aia neaparat. Ca el platea un tribut prin asta pentru a sta cu noi, pentru a nu se plictisi in viata lui total neinteresanta. Full contra doua perechi, o clasica. Il mirosisem de la o posta si i-am tras-o cu zambetul pe buze.
Conducea Matei, care prinsese doua intersectii de zile mari, plus 1500 de fise donate de mine dupa strategia noastra. Urma Andreea, care-l curatase pe Para de doua ori, pe Victor, la inceput, si acum, dupa ce-i luase lui Pompi mai mult de jumatate din jetoanele era chiar la cateva sute distanta de locul intai. Nici eu nu stateam rau, aveam chips-urile pustiului si ale lui Victor. La egalitate: Bob, care juca haotic, pierdea o mana, castiga alta, cu Misu, care nu miscase mai nimic toata seara. Nu scotea un cuvant, ii era totuna daca pierdea sau castiga. Se vedea de la o posta ca nu-i sta capul de nicio culoare la jocul asta. La limita era Pompi, care mai avea vreo 400 de fise si astepta o mana buna cu care sa se duca all-in si sa-si dubleze micutul stack sau sa iasa si sa-si vada de treaba prin pensiune. Ar fi fost indicat − terminaseram toti bauturile si un refill ar fi fost mai mult decat necesar, pentru ca de-abia acum incepea pokerul adevarat.
Ma gandesc doar la ce as putea face pentru a-l tine pe Misu in joc pentru locul trei, asa, sa impartim banii intre noi, fara complicatii. Pompi e ca si plecat, Bob nu mai are mult si il urmeaza, e prea neglijent, prea agitat. Pokerul e un joc pentru oameni calculati, cu rabdare de fier. Matei e atipic. Nu are rabdare, dar e cel mai calculat dintre toti, asta in sensul ca stie exact cand trebuie sa parieze si cand sa se retraga dupa statistici, probabilitati. Daca nu, ii fac eu semne. El e lider in momentul de fata si-o greseala ar fi mai mult decat nasoala, ne-ar cam strica filmul.
Eu, Matei si Andreea ii jucam doar pe Bob si pe Pompi. Andreea l-ar juca si pe Misu, dar el nu se baga in aproape nicio mana mare. Joaca din reflex cumva, sa supravietuiasca la masa. Si inca n-o face rau, dar nivelul blind-urilor creste iar jetoanele lui sint aceleasi. In stilul asta n-o sa mai faca fata prea mult. N-am ce sa-i fac, acum ii e indiferent. Cu sau fara trei milioane.
Tura asta butonul de dilar e la Bob. Cu coada ochiului ii surprind niste miscari total cretine. Nu stiu ce tot face cu cartile alea, le amesteca, le invarte, o bate-n cap aiurea:
− Hai, mestere, ca nu mai treminam in stilu’ asta… Ce dracu le faci?
− Stai, fratioare, nu vezi cum s-au lipit? Tot aceleasi carti vin de vreo doua ture… Nu stiu cum le-ati batut voi…
− Mai repede, asa le-am batut noi, ii zic plictisit, dupa care incepe sa le imparta.
Am As-Dama de culori diferite, urmaresc masa, sint in pozitie buna daca nu pariaza nimeni. Pompi se duce all-in si n-am ce face cu lemnele din mana. Ma gandesc. Imi inchipui ca trebuie sa aiba o pereche decenta pentru a impinge. N-are rost sa-mi bat capul cu mana asta. Arunc cartile. Bob da raise de trei ori cat a mizat Pompi si-i arunca pe toti din mana, pana la Misu, care sta si-o coace. Nu-l grabeste nimeni, toti stiu ca a jucat putine maini in seara asta, asa ca e telefonata mana lui, probabil asi sau popi.
− Io-s all-in, ma, il aud pe Misu si sper din tot sufletul sa-mi intoarca o mana buna daca Bob il plateste.
− Call, zice Bob instantaneu si impinge jetoanele spre mijlocul mesei.
AUTORUL
Bogdan Cosa s-a nascut pe 24 ianuarie 1989, la Codlea, judetul Brasov. Absolvent al Facultatii de Litere (Universitatea Transilvania din Brasov), specializarea Limba si Literatura Romana – Limba si Literatura Engleza, promotia 2007-2010, in prezent este masterand al Facultatii de Litere (Universitatea din Bucuresti), sectia Teoria Literaturii si Literatura Comparata. Publica articole si texte literare in revistele Cultura, Tomis, Astra, dar si in reviste exclusiv online.
“Acest roman a fost scris din prima seara in care am intrat la masa de poker – imi amintesc perfect camera plina de fum si sentimentul vag ca fac ceva ilegal. Stiam ca aici se va ajunge. Au urmat rescrieri, noapte dupa noapte, in ochii jucatorilor, in sunetul de jetoane aruncate pe masa, trei ani la rand. Apoi m-am retras si, asta-vara, l-am pus pe hartie in 13 nopti albe.” Bogdan Cosa
CARTEA
Bogdan Cosa e ultimul (dar nu cel din urma!) dintre autorii iesiti din “scoala brasoveana de literatura”, alaturi de Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Jolan Benedek, Dan Taranu, Stefania Mihalache, Adriana Barbat, Naomi Ionica, Denes Jonas, Dora Deniforescu etc.
Pokere doar la suprafata un roman “suparat”, mizerabilist, de “tinar furios”. Pentru ca, in ultima instanta, eroii sai sint clone romanesti ale personajelor din primele romane ale lui Bret Easton Ellis: adolescenti (unii intirziati bine) fara mari probleme materiale, egocentrici, dezorientati (ca sa nu zic drogati), care plutesc la voia intimplarii intr-un spatiu intermediar, in care lumea “reala” se suprapune pe cea “virtuala”. Se vor nonconformisti, anticorporatisti, dar lucreaza pentru firme mari (si-s cam obsedati de bani).
“Bogdan Cosa debuteaza cu un roman bine scris, trendy, care exprima o noua mentalitate, o noua virsta socio-culturala, cea a «generatiei Y». Succes va avea, sint convins. Totul e sa nu se opreasca aici.” Alexandru Musina