Sub motoul „De marmelada sa nu le zici, marmelada avem, slava Domnului” se ascunde spaima celor noua soldati tirzii, ingramaditi aproape de public, la „poalele” scenei. Triumfator, sergentul urla din toti rarunchii, i se opune vocea blinda a povestitorului care aduce, ca la o repetitie oarecare, indicatii regizorale.
Uniunea Sovietica si doua babe
Publicul ride isteric, atragind zimbete fortat mascate ale personajelor. Totul se amesteca, cei din public nu se disting de actori, cei de la recuzita stau in mijlocul salii, tropaiturile se extind, se amesteca cu sunetul din difuzoare.
Primul soldat: „N-avem bani de lipici. Cind am ajuns la liceu, n-am avut guma decit la chiloti”.
Caracterele si tipologiile se amesteca pe scena mica, elevul, soldatul, batrinul, bolnavul, toti traiesc intr-o armonie acceptata pina in momentul in care vor scapa. „Cei mai mici pitici din lume sint in Uniunea Republicii Sovietice”, citeaza aproape mecanic un alt soldat, celalalt cere biscuiti intr-o scrisoare trista catre parinti. Alt soldat cinta pe mai multe ritmuri si voci „doua babe cracanate faceau scoala de karate”, cu totii aluneca in senilitatea si nebunia unei lumi a restrictiilor, metafora perfecta a regimului totalitar. Se agita, se razvratesc naiv, se inchisteaza in lasitate, se cearta, se iau la harta cu regimul. Cu totii asculta cu interes sau sint surzi la difuzorul care anunta noua descoperire stiintifica: „polieti-i-i-le-naaa romaneasca”. Publicul e si el in extaz.
Tara cu riuri de matase si o revolutie
Soldatul al doilea are un cusur, nu va fi placut niciodata de sergent, pur si simplu are „privirea inteligenta”. „Ai ochii prea vii… i se pare tot timpul ca rizi de el. Asta in cazul ca are nevoie de un motiv”, i se replica. Nu intelege, vrea sa se integreze, sa fie placut.
Surde la tot ce inseamna „afara”, prinse in ele, personajele interpreteaza de la parter revolutia ca o nunta. Oamenii regimului isi asuma o tara din carti, vazuta in discursuri dictatoriale si o traiesc ca pe o condamnare. Sergentul: „O iubesc, ba, ca are codri verzi de brad si riuri de matase de Geo Bogza, ca Miorita, ca Stefan cel Mare…”.
Ramine intrebarea pe buzele celor din sala, daca a fost sau nu o piesa de teatru sau poate au trait cu totii, ca intr-o bucla repetitiva, naivitatea unor vremuri. Intre public si actori granita s-a trecut usor.
Dan Lungu a simtit, in noua tablouri, o lume. A cintat-o in Podu de piatra, pe noua voci de soldati timorati, a ascultat-o cu atentie in tratate radiofonice despre polietilena romaneasca, a ris de ea printr-o sala plina. La Teatrul „Luceafarul”.
DramatIS: In cadrul proiectului coordonat de Oltita Cintic vor fi puse in scena texte de Lucian Dan Teodorovici si Catalin Mihuleac.