Umblam cu discurile prin tot satul, sa gasim pe cineva cu parintii lipsa “la apel” ori nepasatori fata de “oracaiala” noastra. Rockul sau bluesul, sau jazzul erau ceva imposibil in lumea rurala, chiar si-n anii ‘70 ai secolului trecut. Muzica populara, da, era ingaduita, cautata sau tolerata. Si fiindca satul nostru era aproape de Patroaia, un fel de Nashville al lautarilor de etnie conlocuitoare, nu lipseau ebonitele batoase, rotunde, stantate cum da matrita, ambalate in carton mai lucios ori mai poros, cu poza (h)artistului viu colorata si plicul de plastic in care tata Ioana, subtilizindu-l varului meu, punea musetel uscat, sa-l pastreze peste iarna pentru gargara, fiindca vesnic o suparau gingiile.
Cumpararea unui pick-up era semnul unei nesabuinte sau afirmarea unei stari, definite in mod curent cu sintagma “s-a ajuns”. Nu cred ca existau mai mult de opt (hai, zece!) aparate in satul de 216 gospodarii. Pe-al lui Nenea nu-l socotesc, fiindca era mereu in stadiu de perfectionare si avea “matele” scoase ca ultimul Hi-Tech produs de exclusivista firma X pentru audiophili! Cumpararea unui disc, in conditiile date, era – se intelege – o fudulie sau o ciudatenie. Daca stau, cum stau acum dinaintea paharului de vin, alaturi de vechiul si rezistentul pick-up Tesla (ultima serie ajunsa pe “piata” locala), si-mi amintesc bine, dintre posesorii aparatelor astea nimeni n-a avut viata normala. Prima detinatoare de care-mi amintesc e, din motive subintelese, Vergina, muiere data dracului, care primavara pleca “in turneu” cu vreun sondor sau sofer, si se intorcea toamna plina de inele, batice, rochii, pantofi, alendeloane si jucarii pentru fata ei cea mica, azi patroana de… Dar sa lasam reclama! La Vergina am ascultat intiia data LP-ul Lume alba, al trupei Sfinx, si tot acolo mi-a fost distrus un exemplar din Cantafabule, cind cealalta fata a varsat sticla de lichior pe platanul ce invirtea discul, facindu-ma sa ma simt ultimul om din lume, fiindca nu aveam si eu pick-up-ul meu, ca sa nu mai calc in curtea unor fitoase pe care le dispretuiam, deoarece le luceau ochii dupa militieni, nu dupa de-alde autori fara carti, ca mine…
Mai avea pick-up ceferistul navetist Iacob, a carui muiere da cu dosul si-n gard cind o apucau nabadaile. Un pick-up avea si familia numeroasa a lui Delca. In curtea astora cotcodacea saracia fara leac, dar ei ascultau muzica populara non-stop. Nu la fel era unchiu-meu, Ionita. La el se auzea oricare dintre fratii Dolanescu doar dupa terminarea muncii. La Diliba insa a cintat pick-up-ul trei zile, cind i-a murit nevasta. Unii au zis ca de durere, altii ca de bucurie. Eu cred insa ca era de jale. In acel an omul a vindut ce-avea si s-a mutat la Bucuresti, unde l-am intilnit intr-o iarna. Il sfrijise viata de bloc.
Aparatele mi-au ramas in memorie cu praful adunat pe cauciucul platanelor. Nostalgia impuritatii ce afecta sunetul mi-a revenit acut sub tastele PC-ului (pline de praf si ele) cind am pus – din pacate, nu la pick-up – ultimul disc al lui Joe Bonamassa – Dust Bowl (2011).