– Fragment –
Libido ergo sum
Pentru recunoasterea capitalismului integral
8 februarie 2009
Este, deja, un joc de cuvinte facil: cine nu s-a jucat si nu a abuzat de celebra formula instauratoare, totusi atit de viu criticata tocmai ca reductiva, si misterioasa tocmai prin caracterul ei reductiv, a marelui Descartes? Cogito ergo sum este, poate, cea mai cunoscuta, de catre oricine, formula din intreaga cariera a gindirii filosofice.
Daca am cedat si eu acestei ispite este pentru a indica eu insumi o formula de cercetare, deci o cale reductiva, pe care mi-ar placea sa ma angajez.
Foarte scurt spus: sintem placere. Nu actionam decit din si pentru placere. Pina si asa-zisele nevoi, prin care ne justificam actiunile, sint de fapt masti, inclusiv pentru noi insine, auto-fictiuni ale nevoii de placere.
Cind spui, insa, “placere”, o alta umbra masiva isi face imediat aparitia, asemenea statuii Comandorului: aceea a lui Freud. Teoria psihanalitica freudiana pare a fi monopolizat notiunea de placere pentru totdeauna, criminalizind-o: sintem vinovati de placere.
Si atunci poate ca au dreptate Deleuze-Guattari in critica lor necrutatoare la adresa lui Freud: nu placerea, ci dorinta, care este intotdeauna creatoare, productiva, scotind sexul din sex. Freud avusese dreptate, dar negativ, regresiv: totul este reductibil la cautarea placerii, la dorinta de placere, la pansexualitate. Dar in loc ca aceasta miscare sa ne poarte inapoi, sa fie, altfel spus, o reductie, ar trebui sa vedem, dimpotriva, in ea un infinit al creativitatii, o sursa pozitiva de productie. “Schizanaliza” guattarian-deleuziana intoarce psihanaliza dinspre trecut spre viitorul din prezent, spre prezentul care, clipa de clipa, musteste, crapa, explodeaza de viitor, de posibil.
Exista un intreg cimp de cercetari actuale care porneste de la ipoteza ca, de la un moment dat (recent) incolo, capitalismul nu se mai adreseaza nevoilor, caci societatile hiperdezvoltate le vor fi satisfacut pe toate, ci dorintelor, pretinzind a le satisface, a ne furniza, cu alte cuvinte, placere: asa-numitul (de catre prolificul si hiperactivul Bernard Stiegler, in special), “capitalism libidinal”. Iar satisfacerea de piata a dorintelor ar fi una falsa si falsificanta, cautind mai degraba sa provoace, sa fabrice false dorinte in locul celor reale, “autentice”.
Cit de “autentica”, de “reala” poate fi insa o dorinta? Altfel spus: cit de artificiala, de fabricabila? Caci nu este, oare, dorinta productivitatea, creatia insasi? Si atunci? Unde e limita, daca exista vreuna? Dorintele sint fabricabile pentru ca sint ele insele fabricate si, mai ales, pentru ca sint productive, pentru ca sint insusi “motorul” productivitatii umane. Nu exista nici o limita, sau este foarte greu de stabilit.
Capitalismul se despecifica in calitatea lui de regim daca il privim ca pe o societate in care ne facem unii altora placere: devine de-a dreptul un “comunism” (atentie: si subliniat, dar si intre ghilimele; doar intre ghilimele subliniat). Iar placerile sint falsificabile tocmai pentru ca reprezinta sursa productivitatii umane.
In discutie este, deci, faptul daca acest capitalism a devenit la un moment dat libidinal (cum crede si cum acuza Stiegler), sau asa a fost dintotdeauna.
Aceasta din urma ipoteza, radicala, aceea a coextensivitatii capitalism-dorinta-placere, a fost lansata de curind de Olivier Assouly intr-o carte intitulata Capitalismul estetic (Cerf, 2008). Pornind de la un text mai putin cunoscut al lui Adam Smith, Assouly sugereaza, fara a o epuiza sau a insista, ca discursul rationalist-economic al nevoii este doar o auto-fictiune, o minciuna de respectabilitate fata de noi insine: vorbim in termeni de rationalitate, de calcul economic al nevoilor, deci al raritatii, cind de fapt nu este, si de la bun inceput, vorba decit de dorinte si de placeri – infinite. Capitalismul nu a devenit “libidinal”, ci a fost asa dintotdeauna, numai ca mascat, ascunzind productivitatea libidinala infinita in penurie, si incercind, astfel, sa mascheze, in toata asa-numita “economie politica”, falsa irationalitate umana intr-o la fel de falsa rationalitate, perechea rational-irational trebuind sa fie deconstruita si redusa la altceva.
Capitalismul nu mai poate sa (se, ne) minta. Dupa ce va fi instaurat, politic, economismul la putere, transformindu-l in grila unica de intelegere si de explicare a socialului, isi poate permite, acum, sa-si lase adevarul la vedere, caci oricum nimeni nu mai este capabil sa-l vada si sa-l enunte.
Criza actuala este o criza a ipocriziei: faptul ca nu recunoastem, ca ne este, inca, rusine sa recunoastem ca nu actionam, cel mai adesea, din necesitate, ci, “irational”, de placere si pentru placere. Sa ne acceptam fondul “libidinal”, sa ne impacam cu propriile dorinte si “fantasme” (alt termen falsificant, regresiv-represiv), si abia atunci vom putea sa incepem sa vorbim despre criza. Dar noi continuam sa ne protejam de propria realitate. Si abia asa, acum, pentru ca ne-am tot prevalat, fals, de ea pentru a ne minti unii pe altii si fiecare pe sine, ne readuce criza la nevoie, trezindu-ne din “betia” dorintelor si a placerilor infinit productive.
Ceea ce nu spune, insa, Assouly atunci cind indrazneste sa sugereze despre capitalism nu ca a devenit, ci ca este dintotdeauna cautare a placerii (nu – doar – a nevoii), este faptul ca acest adevar pe care, dupa o indelungata paranteza de ocultare (de aletheia, cum ar fi spus Heidegger) care coincide cu insasi modernitatea, acum incepem sa-l realizam, fusese, in deplina claritate spus, la origini, la inceputuri. Assouly il citeaza pe Smith. Mai radical insa, va trebui sa ne referim, ca elaborare completa si axiomatica, la utilitarismul lui Bentham, care este insasi definitia societatii liberal-capitaliste: calculul utilitatii se face prin balanta dintre placeri si pedepse (Deontologia sau Stiinta moralei, 1834), misiunea guvernului fiind aceea de a asigura fericirea poporului, adica o balanta pozitiva de placeri.
Rationalitatea economica trebuie, prin urmare, generalizata, dezmarginita, scoasa dintre limitele economismului strict. Este o “economie generala”, dar nu (sau, cel putin, nu imediat) in sensul lui Bataille. Economia capitalista devine irationala abia atunci cind este restrinsa la economismul pur, la piata pura. Judecata economica nu se justifica si nu-si afla indreptatirea decit prin generalizare. De la inceput, deci, capitalismul a insemnat mai mult decit piata, confundindu-se cu insasi economia fiintei umane. El a devenit nociv, irational, producator de Crize, abia prin restringere, prin limitare.
Sa ne acceptam, deci, “irationalitatea”, eroismul penibil, si atunci ele nu se vor mai razbuna, intorcindu-se, lacanian, in real. Caci am fost guvernati tocmai prin obnubilarea caracterului ontologic-irational al “nevoilor” si “intereselor” noastre economice. Dar economia este vasta, nu poate fi redusa la simplele bunuri de pe piata, noi cautam si proiectam valori. Extinderea pietei va “distruge creator” (Schumpeter) piata insasi, producindu-ne imensa, exploziva revelatie a faptului ca nu sintem doar (negativ) consumatori, ca nu depindem de niste producatori intotdeauna altii, “specializati” monopolist, ci ca insesi dorintele noastre sint cele care produc valoarea produselor pe care le achizitionam. Noi insine sintem producatorii de fapt, prin dorintele noastre, si tocmai de aceea trebuie sa fim, economico-politic, controlati, limitati, redusi la statutul de simpli consumatori asistati, handicapati, guvernati, carora altii trebuie sa le sopteasca ce sa-si doreasca, pentru a ne preintimpina si a ne dezamorsa, tocmai, dorintele infinite, facindu-ne dependenti de traducerea lor in “bunuri de consum”. Daca nu le-am produce noi insine, proiectind asupra lor semnele dorintei mascate in nevoie, toate aceste bunuri ar fi (cum sint) deja, din capul locului, niste deseuri. Ceea ce “consuma” produsele este dorinta insasi, infinit-productiva.
Sintem si vom ramine in Criza deoarece capitalismul, insistind sa ramina, din ratiuni politice de dominatie si de guvernare, exclusiv economic, asigurind domnia economismului, nu mai poate face fata dorintelor noastre, “natural” exorbitante. Ceea ce sustine capitalismul il si distruge. Iar cei care distrug capitalismul, refuzind extinderea lui “comunista” la intreaga economie a fiintei umane, sint capitalistii insisi: pentru a ramine la putere prin intermediul capitalismului, limitindu-l. Capitalismul, insa, e mult mai vast. El nu trebuie doar, economic, globalizat, ci integralizat. Iar capitalismul integral este Revolutia insasi. Sa nu criticam deci, pudic, capitalismul “libidinal”, ci sa-i dam integral curs, sa-l extindem productiv. Caci tocmai pe productivitatea lui se bazeaza capitalismul istoric (cum ii spune Wallerstein) restrins, interesat limitat.
Capitalismul este, dintotdeauna, de placere si pentru placere, si tocmai de aceea este el profund uman, indestructibil, tinzind spre integralitate: revolutie continua. Dar de ce numai pentru placerea unora? Capitalismul va continua sa produca crize atit timp cit miscarea lui spre integralitate va fi contrazisa politic (uneori chiar armat) de tendinta de a-l restringe si de a-l rezerva. Singurii dusmani ai capitalismului sint capitalistii insisi. De acestia trebuie salvat, inainte de toate, capitalismul. Ca si de ipocrizia noastra, de lipsa noastra de realism, de pudoarea si de rusinea noastra fobica de a ne recunoaste asa cum sintem: fiinte ale dorintei, permanent under construction, neincetat in cautare de realitate prin alteritate, prin consum.
Si abia de aici incolo am putea intra pe tarimul sacrificial al ideilor lui Bataille.
Productia capitalista de bunuri asigura semne-suport ale dorintei noastre productiv-consumptive de realitate, de fiinta, de producere-distrugere a Celuilalt. Traim, fundamental, scufundati intr-o semiotica ontologica. “Marfurile” nu sint decit semne de realitate. Iar evolutia spre privilegierea ambalajului in detrimentul continutului (epifenomen) nu face decit sa admita aceasta directie profunda, caci nu de continuturi propriu-zise avem noi nevoie. Capitalismul istoric ne induce pe o cale gresita, contrara capitalismului insusi.
Iluzii, semne de realitate, semne producatoare de fiinta, a caror productie s-a autonomizat, s-a automatizat si s-a industrializat tocmai pentru ca sintem dorinta de fiinta si tocmai pentru ca dorintele noastre (intotdeauna: de fiinta) produc externalizat realitate pentru a avea ce sa manince, ce sa consume, ce sa sacrifice. Productia capitalista este un ocol protector, o deviere, o abatere, o traducere “pasnica” de la cruzimea vidului de realitate al omului, de care nu vrem sa stim. O codificare a ei. Producem “fantasmatic” alteritate-obiect pentru a avea ce vina, ce elimina, ce distruge, ce ucide, ce ingera, ce sacrifica in efigie. Capitalismul ne ocupa, ne amageste voracitatea si distructivitatea productiva cu semne. Este o imensa victorie a civilizatiei. De care, insa, ar trebui, matur, adult, sa devenim constienti.
Nu vom fi niciodata. Ce-ar mai fi? S-ar risipi toata vraja, toata pofta de viata si tot amarul cupei pline a vietii. Si am inceta, probabil, sa fim. Tocmai pentru asta exista, la rindul lor in mod externalizat, specializat, adulti, maturi de profesie. Care tocmai de aceea trebuie sa vorbeasca in soapta, codificat. Numai cinismul lor este intolerabil. Elitele autentice sint compuse din asceti, din suferinzi ai adevarului, nu din profitori de pe urma (ascunderii) lui. Daca considera ca nu este convenabil sa vorbeasca cu voce tare, atunci sa taca, nu sa vorbeasca pentru a amagi si mai mult. Daca nu pot provoca adevarul, macar sa nu il falsifice, propovaduind perpetuarea minciunii.
Tocmai in astfel de conditii, de double bind, de dubla imposibilitate, atit a spunerii, cit si a ne-spunerii adevarului (a operarii, de fapt, a unei “contra-naturale” dorinte de adevar), apare, etic, arta.
Adevarul trebuie creat, produs: “situationism” avansat. Numai adevarul are nevoie de arta. Minciuna minte arta insasi.
CARTEA
Contracriza este un eseu de reflectie asupra fenomenului global al crizei economice actuale, formulind conceptul de “contra-criza” care, spre deosebire de masurile politice de “anti-criza”, vizeaza o extindere, o consolidare si o rafinare a democratiei, prin manifestarea creativa a adevaratelor crize pe care, pragmatic, societatea trebuie sa si le puna ca probleme critice tocmai pentru a preintimpina fatalele crize curente “de sistem”. Supratema cartii este stadiul actual al capitalismului, care cauta sa se desprinda de democratia cu care a mers o vreme in paralel, libertatea de piata fiind chiar prezentata ca principala expresie a democratiei.
AUTORUL
Bogdan Ghiu este poet, eseist (literatura, media, arta, urbanologie) si traducator (“French Theory” si literatura franceza). A tradus peste 50 de lucrari din filosofia franceza contemporana (Bataille, Foucault, Deleuze, Derrida, Bourdieu, Baudrillard etc.) si din literatura franceza (Sade, Baudelaire, Artaud, Duras etc.). Cele mai recente eseuri publicate: Telepitecapitalism. Evul Media 2005-2009 (Idea, 2009) si Eu(l) Artistul. Viata dupa supravietuire. Cod de bare pentru viitorul monstruos al artei (Cartea Romaneasca, 2008). A finalizat eseurile Dadasein si Inconstructia. Pentru o arhitectura etica. Este coautor al proiectului Performing History, care va reprezenta Romania la Bienala de Arta de la Venetia (iunie-noiembrie 2011), si curator al expozitiei internationale de arhitectura Fluente (Timisoara, octombrie 2011). Este redactor la revista “Idea arte+societate”, colaborator permanent al revistei “Arhitext Design” si titular de rubrica la LiterNet (“Evul Media”), “Luceafarul de dimineata” (“Politica lui Bartleby”) si Radio Romania Cultural (“Unde ne oprim in Bucuresti”).