Insa povestea e construita ca un brici atunci cind o citesti si nu o vezi adaptata pentru cinematografie. Omul in slip, inotatorul sigur pe el din suburbii care se apuca sa ia piscinele la rind ca sa ajunga acasa, induce mult mai usor in eroare, contrariaza mult mai profund atunci cind il descoperi in scris. Acolo e John Cheever in deplina lui forta, dar nu doar acolo. Povestiri. Integrala prozei scurte e plin de bijuterii – sint strinse vreo 40 de povesti, cele mai bune ale marelui povestitor american.
Proza scurta are o reputatie stranie printre cititori. Ba ca e pentru profesionisti, ba ca e proba maxima de finete pentru scriitori. Faptul ca se vinde mai prost nu e un mit, e o realitate. De ce? Pentru ca e fragmentata teleportarea, e spart catharsisul. Trebuie sa reiei ritualul intrarii in lumea scriitorului dupa numai citeva pagini de transport literar. E ca si cum te-ai duce undeva cu autobuzul si ai cobori in fiecare statie. Exagerez cu un scop: in cazul lui Cheever, universul sau e clar, cu reguli clare. Dupa ce citesti 5-10 povestiri incepi sa prinzi regulile de baza ale suburbiei literare americane asa cum a fost lasata de Cheever.
Prima regula
In suburbiile burgheze, cineva sta intotdeauna gata sa explodeze. O stiti din sutele de filme bune sau proaste, din alte sute de carti avind drept subiect burghezia americana. Suburbia, cu case mari cu un etaj si masini mari pe datorie, cu familii unde totul pare in regula, e un personaj colectiv american mai puternic decit orice alt produs popcultural. A fost comparat cu Cehov (“al suburbiilor”), cu Fitzgerald, pe deplin justificat: putini scriitori au intrat mai adinc in relatia stapin-servitor sau in misterele alcoolului ca motor al linistii si dezordinii familiale. Dar Cheever vine spre aceste dezechilibre cu fascinatia echilibrului etern, cu admiratia totala pentru omul ca parte fireasca din acel univers. Cu alte cuvinte, nu pretinde vreun moment a fi altceva decit un simplu personaj. Aici se vede diferenta dintre un povestitor de calibru si un amator.
A doua
Nu te mira la nesfirsit de mizeria dragostei si a familiei. In cuvintul introductiv, Cheever chiar isi autoironizeaza scrierile de tinerete, exercitii penibile obligatorii pe care un scriitor trebuie sa le faca in vazul publicului: “Un scriitor poate fi vazut cum invata, stingaci, sa mearga, sa-si faca nodul la cravata, sa faca dragoste si sa manince mazare cu furculita”. E o descriere care aduce mult cu personajele sale impleticite, cu barbatii bine imbracati, sefi de familie morti de beti pe la petreceri care se lovesc, cad in fund, se ridica si merg mai departe sa-si toarne un martini.
A treia
Fumeaza, fumeaza, fumeaza: “Iata aici ultima generatie de fumatori inraiti, care trezeau lumea din somn dimineata cu tusea lor”. Contextul e mai important decit orice. Asa cum trebuie sa intelegem toata industria editoriala a publicatului de povestiri, felul in care orice scriitor incepator american visa sa-si vinda prima poveste acum 40-80 de ani, tot asa descrierea viciului unor generatii e mai importanta decit blabla-uri filosofice despre suburbii. Pentru ca acel paradis al burgheziei americane absoarbe in mod straniu obsesiile boemei. Si acolo, printre tati de familie, femei cu slujbe epuizante de tinut casa, copiii si propriii nervi in friu, rasuna jazzul, curge alcoolul in cantitati industriale si se aprind tigarile cu obligatoriul aer ginditor.
A patra
Alcool mult. Putine personaje literare stiu sa bea cum o fac oamenii lui Cheever. Iar momentul acesta in Romania are multe de impartit cu acele generatii postbelice americane care faceau tranzitul dinspre hainele de croitor spre hainele de serie, dinspre sexul inca innabusit de ritual familial inspre revolutii si eliberari de tot felul, dinspre razboiul cu arma in mina spre razboiul rece sau de gherila si, evident, dinspre alcool, spre droguri. Exista si la noi o ruptura halucinogena intre generatii in ultimii zece ani. In povestirile lui Cheever am gasit o dimensiune noua in lunga istorie a alcoolului literar: cum isi percep copiii parintii beti. Iata o descriere memorabila dintr-o perspectiva ingenua a facutului praf in suburbii: “Semanau cu actorii unei piese de teatru. In piesele montate la scoala, cind doborai un copac de carton trebuia sa il ridici ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat, ca sa nu distrugi iluzia ca esti intr-o padure deasa, si asta era exact ceea ce faceau si cind cadea cineva”.
A cincea
Ce nu ne distruge ne intareste, cica. Povestirea mea favorita din Cheever se numeste Vindecarea. Este o parodie feroce a cliseului emis mai sus. Membrii unei familii burgheze respectabile trebuie sa-si repete insistent ca toate incercarile grele sint facute ca sa-i intareasca. Un barbat certat cu sotia sa si ramas singur acasa se asaza in fiecare seara pe fotoliu si citeste o carte la lumina abajurului. Dar nu citit se cheama ce face el, ci pinda. Da, pinda, pentru ca simte ca e urmarit tot timpul. Un vecin vine noaptea la ore imposibile si se holbeaza la el pe geam. Il recunoaste pe voyeur in gara, cind il vede alaturi de sotie si copil. Rolul nebunului de suburbie e intotdeauna clar: coaguleaza familia. Personajul nostru nu mai suporta singuratatea diabolica, alienanta si ii raspunde sotiei la telefon. Si au trait ani multi si fericiti.
A sasea
Bucataresele nu lasa pe nimeni sa intre in bucatarie. Menajera, servitoarea, bucatareasa, liftierul, portarul sint personaje-cheie. Bucatareasa ocupa un colt de casa si cele de moda veche nu lasa pe nimeni sa patrunda pe teritoriul lor. Servitorii sint depozitarii secretelor de familie si ai urii de clasa inabusita de o gura de gin pe furis. O servitoare de 20 de ani, adusa de o familie de americani de la Roma (Cheever scoate uneori actiunea din suburbia americana si o plimba prin orasul sau fetis, Roma), ii explica stapinului pe un ton calm ca vrea sa se casatoreasca din interes asa cum a facut-o si sotia lui. Acesta o da afara din casa, iar ea se marita linistita cu laptarul italian de peste 60 de ani care ii cumpara aspirator, masina de spalat si care o lasa sa se bucure linistita de viata. Ei sint oamenii care au intotdeauna dreptate. Sint oamenii cu “sufletul udat cu apa de spalat vase si parfum ieftin”.
A saptea
Viata de familie e un sport violent. Atunci cind muchia subtire a echilibrului psihic de suburbie cedeaza, intervin hazardul si absurdul conflictului fizic. Cind “oaia neagra” se intoarce la sinul familiei intr-o vacanta pe malul marii si ii scoate pe toti din minti cu morala excesiva si circoteala neobosita, singura rezolvare devine o bucata de radacina luata de fratele sau si plasata violent in moalele capului. O alta povestire ne prezinta un fost sportiv care are o manie, dupa ce bea alcool in cantitati industriale: ia mobilele din casa si le asaza ca pe niste obstacole, iar apoi face o cursa rapida cu sarituri peste mese si canapele. Asta nu se poate intimpla insa daca nu se da startul ca la carte, cu un foc de pistol (scula pe care multi americani respectabili o detineau si o detin). Asa isi si afla sfirsitul, impuscat de sotia sa. Pentru ca furase startul.
Cam astia ar fi pilonii de baza ai burgheziei americane din cartile lui Cheever si nu numai. Industria bubuia. Refacerea postbelica ridicase spectaculos nivelul de trai. Americanul de rind o ducea mai bine decit oricind. Si singurul sport favorit al vremii parea sa fie alienarea de suburbie. Ironia e ca acum tinerii tinjesc dupa siguranta de atunci, iar economistii isi bat capul sa descopere secretele “statului bunastarii” din anii ‘50. Insa rolul scriitorului nu e nici sa masoare exact gradul de fericire, nici sa judece prea mult si fara folos realitatea mediata. Scriitorul trebuie sa-si vada de scris si, eventual, sa bea ceva si sa fumeze ca sa nu-i scape esentialul. Cam asa ar suna o axioma vesela dupa un maraton de Cheever.
John Cheever, Povestiri. Integrala prozei scurte,
traducere de Ciprian Siulea, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XX”, Editura Polirom, 2011