Nu ai studiat filmul in Romania, dar cineva care nu-ti cunoaste biografia si nu stie ca ai facut un master in Imagine si Regie de film la Columbia University din New York ar crede ca ai studiat la UNATC si ca debutezi, firesc, in linie neorealista pe “filiera Puiu & Mungiu”. Cum comentezi?
Ma intreb cine ar fi acel “cineva”, pentru ca peste tot unde filmul e aratat, cam toata lumea imi spune exact contrariul, ca Periferic e diferit de filmele romanesti pe care le-a vazut inainte. E doar o constatare – iar lucrul asta nu ma bucura si nici nu ma supara, pentru ca, inca o data, problema asta nu ma intereseaza. Pot spune insa ca desi (sau poate tocmai pentru ca) Puiu, Mungiu si altii sint regizori foarte buni, nu am nici cel mai mic gind sa le calc pe urme. Filmul meu contine atit elemente care pot fi percepute ca opuse stilului “neorealist” (putine planuri-secventa, multe prim-planuri, accentuarea unor momente dramatice etc.), cit si altele care pot fi asociate mai usor cu acesta (lipsa muzicii de film, o poveste care se desfasoara in 24 de ore). In toate cazurile, n-am facut altceva decit sa iau hotaririle care mi s-a parut ca servesc cel mai bine filmului, fara sa ma preocupe altceva.
Explica-ne, te rog, cum ti-ai planificat sa faci o alta facultate ca sa ai timp sa te coci pentru cinema.
Am crezut la acel moment, la 18 ani, ca sint prea tinar pentru a incepe sa ma apuc in mod serios de regie, desi stiam deja ca in directia asta o sa ma indrept. Asa am decis ca ar fi mult mai bine sa fac la inceput alta facultate, sa mai astept citiva ani inainte de a incepe o scoala de film. Am ales Dreptul pentru ca mi-au placut istoria si gramatica in liceu, adica exact ceea ce se cerea la examen in acea perioada, si m-am gindit ca am sansele cele mai mari sa intru. Dreptul m-a atras si fiindca e o disciplina concreta, se ocupa in mod direct de oameni, de felul in care ei relationeaza. In total am dedicat sase ani Dreptului, dar nu regret deloc. In plus, tot in acea perioada mi-am intilnit si sotia, cu care sint impreuna de 12 ani.
Am luat Dreptul foarte in serios si chiar mi-a placut – am facut de fapt si un master –, dar nu mi s-a parut o facultate din cale-afara de grea. Aveam timp suficient sa ma ocup si de pasiunea pentru film. Mai tirziu, ca avocat in drept penal, am avut cazuri si clienti de toate felurile – de la violuri in grup pina la vatamari corporale, inselaciuni, furturi, calomnii, amenintari etc. Am intilnit destule povesti care ar putea fi un punct de plecare pentru un posibil film, dar in momentul asta nici una nu e o prioritate pentru mine. Nu se stie niciodata.
A fost greu sa ajungi la Columbia University?
In general, e destul de greu sa ajungi acolo pentru ca – tocmai am verificat – rata de acceptare e undeva sub 8%. Asta inseamna ca 1 din 12 aplicatii e acceptata – iar asta a fost, de fapt, exact proportia la examenul de admitere pentru Drept in 1995, cind am intrat. Judecind strict dupa cifre as putea spune ca a fost exact la fel de greu sa ajung la Columbia in New York pe cit a fost de greu sa intru la Drept in Iasi. Diferenta a fost ca la Drept am dat examen de admitere, pe cind pentru Columbia a trebuit sa pregatesc un dosar de aplicatie foarte amplu care mi-a luat citeva luni bune, si asta a fost, de departe, partea cea mai grea. Din cite imi aduc aminte, el trebuia sa cuprinda un scenariu de film de scurtmetraj, un “treatment” pentru un lungmetraj, o povestire (proza scurta), un eseu autobiografic, scrisori de recomandare s.a.m.d. Am avut si noroc pentru ca am trimis dosarul fara sa platesc taxa de aplicatie – pe atunci 80 de dolari mi se pareau o suma destul de mare. Din fericire, nimeni nu mi-a spus nimic; am trimis aplicatia in ianuarie, iar in mai aflasem deja ca am fost acceptat.
Aveai pe cineva la New York?
Nu, a trebuit sa ma descurc de unul singur de cum m-am dat jos din avion. Primii doi ani de scoala au fost atit de ocupati incit nici n-am avut timp sa ma gindesc daca vreau sa ramin sau nu. In al treilea an a venit si Ioana, sotia mea – care intre timp terminase Medicina, tot la Iasi. Acum face cercetare medicala aici, asa ca, vrind-nevrind, a trebuit sa ne stabilim la New York. Ca regizor poti face film oriunde, dovada e chiar Periferic. Imi place foarte mult sa locuiesc la New York, mai ales ca in 10 ani am stat aici majoritatea timpului.
De ce ai ales tocmai Columbia University? Te-a sfatuit cineva?
N-am primit nici un sfat pentru ca nu cunosteam pe absolut nimeni din lumea filmului, nici in America, nici in Romania. Dar stiam ca in America sint doar patru scoli de film cu adevarat bune – doua in Los Angeles (USC si UCLA) si doua in New York (NYU si Columbia). Asa ca am aplicat la toate patru. Trei m-au acceptat, dar scoala care mi-a oferit cele mai multe burse a fost Columbia, unde m-am si dus pina la urma.
In ce relatie erai cu filmul inainte sa pleci in SUA?
E vorba de ani si ani de zile in care m-am tot apropiat de cinema. De la anii cind eram copil sau, mai tirziu, adolescent si nu ratam nici unul din filmele care rulau la Piatra Neamt, pina la perioada de la Iasi, cind mergeam la cinema de minimum cinci sau sase ori pe saptamina. In perioada facultatii nu se intimpla sa nu vad orice film la cinema de cel putin doua ori in aceeasi saptamina, indiferent cit de bun sau de prost era. Echivalentul Cinematecii pentru mine a fost, probabil, Centrul Cultural Francez din Iasi, unde ma duceam foarte des. Tot acolo citeam luna de luna revistele “Premiere” si “Cahiers du Cinema”. In afara de asta, cred ca am citit toate cartile de specialitate pe care le aveau in colectie. Mai tirziu, la Columbia, am revazut pe ecran marea majoritate a filmelor pe care le vazusem la videoteca Centrului Cultural Francez din Iasi.
Te-ai integrat repede la Columbia?
M-am integrat foarte repede pentru ca procentul de studenti internationali e cel mai ridicat dintre toate universitatile americane de prestigiu. Atmosfera era foarte frumoasa si oamenii – americani sau straini – foarte prietenosi. Practic, trebuia sa faci un efort sa nu te integrezi. Scoala e foarte buna in primul rind pentru ca studentii si profesorii sint foarte buni – dotarile vin intotdeauna pe plan secund.
Te-ai remarcat repede?
Esti nevoit, pentru ca bursele pe care le primesti in anul doi (si apoi trei, patru etc.) se dau doar pe baza performantelor academice, nu pe baza situatiei financiare. De asta mai ales anul intii a fost infernal pentru mine. Mi-am luat maximum de credite posibile si am incercat sa fiu cit mai bun la toate cursurile. Asta m-a ajutat si pe termen lung, pentru ca n-am fost nevoit sa-mi iau tot felul de slujbe care sa-mi manince din timpul dedicat scolii. La sfirsitul primului an eram epuizat. Cind am ajuns pe Otopeni – in prima zi de vacanta – am simtit aproape fizic cum mi s-a ridicat o greutate imensa de pe umeri.
I-ai cunoscut pe regizorii romani din noul val?
I-am cunoscut pe majoritatea, dar mai degraba la festivaluri de film si mai putin in Romania, unde am fost in general ocupat cu filmul meu. Atit cit ne-am vazut, ne-am inteles cred eu foarte bine – oricum, nu cred ca ar fi vreun motiv sa ma trateze altfel decit ca pe un coleg de-al lor.
Vorbeste-ne despre scurtmetrajele pe care le-ai facut pina sa ajungi la lungmetraj.
Am facut sase scurtmetraje, toate ca student la Columbia. Am terminat scoala cu dubla specializare – ca regizor si ca director de imagine –, asa ca pe toate le-am si filmat, si regizat. Am incercat sa pastrez un echilibru – jumatate dintre ele sint facute la New York, jumatate in Romania. Filmele au mers la multe festivaluri internationale, dar in tara au trecut destul de neobservate – desi, de exemplu, in 2007 filmul meu a fost singurul scurtmetraj romanesc de la Clermont-Ferrand, cel mai important festival de scurtmetraje din lume. A fost unul dintre acele proiecte pe care le-am facut in tara, nu la New York – de asta l-am si prezentat ca film romanesc, nu american.
Ai fost nominalizat la Oscarul studentesc.
Da, tot pentru filmul mentionat mai sus. E un premiu acordat tot de AMPAS (Academy of Motion Picture Arts and Sciences), cea care acorda Oscar-ul stiut de toata lumea. Numai ca premiul asta e special pentru studenti, se cheama Student Academy Awards. E o competitie anuala cu mai multe etape, iar la sfirsit, dupa votul membrilor Academiei, ramin sase filme (nu cinci) care sint nominalizate pentru premiu. Am avut norocul ca filmul meu sa fie unul dintre acele sase in 2006.
Cum ai ajuns sa produci 3 Backyards, lungmetraj premiat pentru regie la Sundance?
In primul rind, il cunosc foarte bine pe regizorul filmului. In al doilea rind, mi-a placut proiectul. In al treilea rind, am simtit ca pot aduce o contributie importanta filmului, in special din punct de vedere creativ. Pe linga partea mea de producator (echipament, obiective etc.) cu care am venit in proiect, si munca de productie propriu-zisa (cautare de locatii, casting etc.), mai am doua credite care pentru mine au contat la fel de mult, daca nu chiar mai mult – “visual consultant” si “second unit director of photography”. Ca si consultant vizual, am lucrat indeaproape impreuna cu regizorul la definirea stilului in care filmul va fi filmat, iar ca operator secund am filmat mult material care, pina la urma, a ajuns sa fie cam 20% din film. Daca nu as fi fost implicat atit de puternic pe partea creativa, probabil ca m-as fi gindit de doua ori inainte de a ma implica si a dedica aproape un an acestui proiect.
Sa debutezi in lungmetraj in Romania a fost optiunea ta?
Da si nu. Nu, pentru ca nu mi-am propus niciodata ca primul meu film sa fie in Romania. De fapt, imediat dupa ce am terminat scoala la Columbia, un producator foarte cunoscut mi-a vazut filmul de diploma si mi-a propus sa regizez un lungmetraj in America. Am fost de acord, cu conditia sa pot schimba scenariul. Nu ne-am inteles in privinta modificarilor asa ca, pina la urma, am zis nu. Daca mi-ar fi placut scenariul sau daca ne-am fi inteles cu privire la schimbari, atunci as fi debutat in America. Asa, am ajuns sa debutez in Romania cu Periferic, un film la care mi s-a dat mina libera sa fac orice modificari doresc.
Cit de mult ai mizat pe ideea copiilor care se vor transforma crescind in niste monstri mai mari decit parintii lor?
Ideea asta e pur tematica – tine de conceptul unui anume cerc vicios, un lucru care face parte integranta din lumea pe care filmul o are ca fundal. Tudor si cu mine am incercat sa o exploatam in mai multe feluri, dar cred ca e mai bine ma opresc aici, pentru ca fiecare spectator o va recepta in felul sau. As mai spune doar ca eu nu am vazut nici unul dintre aceste personaje ca fiind un monstru – si cred ca asta a fost valabil si pentru Tudor, si pentru oricare dintre actori.
Cit de greu a fost sa gasesti actorii, mai ales pe interpreta principala?
Castingul e extraordinar de important. Daca ai ales bine actorii, ti-ai terminat pe jumatate treaba de regizor. Am avut noroc de un departament de casting foarte bun la Saga Film, cu care am lucrat patru sau cinci luni fara intrerupere, imediat cum am ajuns in tara. Castingul nu e greu pentru ca tot ceea ce trebuie sa faci e sa fii atent la instinctul care iti spune ca un actor e perfect sau nu pentru un rol. Analizele intelectuale sau de orice alt fel nu au aici aproape nici un rost. Important e sa ai rabdare si sa-ti tii instinctul treaz. Am ajuns la Ana Ularu exact in ultima zi pe care o aveam planuita pentru casting, si a fost chiar penultima actrita pe care am vazut-o.
Cum ai colaborat cu Marius Panduru si de ce ai adus un sound director din Austria?
Cu Marius am colaborat extraordinar. Desi nu ne intilnisem niciodata, ii stiam deja toate filmele inainte de a veni in Romania pentru Periferic. A fost prima si singura optiune. Lucrul cu directorul de imagine e oarecum asemanator celui cu actorii. Incepe cu lungi discutii inainte de filmarile propriu-zise, in care se stabileste directia generala a filmului precum si alte aspecte care tin de fiecare scena in parte. La filmare, discutiile tin mai mult de finisare sau de probleme specifice care apar intr-o anumita locatie – dar directia generala stabilita inainte nu se mai poate schimba (si nici nu trebuie sa se schimbe). Marius cred ca ar putea sa faca fara probleme orice fel de filme. Are un talent incredibil de a-si schimba stilul in functie de povestea la care lucreaza. Cit despre sound directorul din Austria, el a fost raspunsul unei alte cerinte exprese pe care am avut-o inainte de a veni in Romania – si anume sa ne asiguram ca sunetul va fi facut asa cum trebuie, de la captare pina la procesarea finala (pe care, de altfel, am facut-o tot in Austria).
Care a fost cel mai dificil lucru pentru tine la aceasta prima experienta in lungmetraj?
Cel mai dificil lucru cred ca a fost de ordin personal: sa stau departe de sotia mea atit de mult timp – un an si patru luni, din care ne-am vazut in total doar patru-cinci saptamini.
Filmul a iesit cum ti-ai dorit?
Nemultumiri sint intotdeauna, dar ele conteaza doar atunci cind faci filmul, cind inca ai posibilitatea sa vii cu solutii concrete. Odata filmul terminat, tot ce nu mai tine de forma lui finala dispare complet – cel putin pentru mine. Uit tot ceea ce ar fi putut sa fie, dar nu s-a putut din diferite motive, uit toate scenele care au cazut la montaj, uit orice varianta de final alternativa. Filmul e rezultatul unui proces, nu o destinatie fixa.
Mi s-a parut ca sfirsitul coboara filmul. Nu doream ca fiul Matildei sa dispara cu banii. Ati avut si alte variante in calcul?
Da, dar cum ele nu mai fac parte din film, prefer sa nu vorbesc despre ele. Cred ca sfirsitul e perfect pentru film, asa cum e el acum. Daca tie ti s-a parut ca sfirsitul coboara filmul, e ok. Orice spectator simte filmul intr-un fel propriu, putin diferit de cel de linga el. Multi spectatori (dar si critici) au spus ca sfirsitul ales e exact ce ii trebuia acestui film. Dar diferentele astea de opinie sint absolut normale. Pentru ceva ce tie ti-a placut in film foarte mult se va gasi altcineva care sa spuna ca exact acel lucru i-a displacut. Ca regizor, trebuie sa te obisnuiesti cu gindul ca, odata filmul terminat, el nu-ti mai apartine, ci incepe sa traiasca prin spectatori.
Ce regizori te influenteaza?
Nici unul. Am regizori care imi plac mai mult decit altii, filme care imi plac mai mult decit altele, dar incerc sa nu fiu influentat din nici o directie.
Ce planuri ai pentru urmatoarea perioada?
Vara asta as vrea sa filmez un scurtmetraj, pentru ca am de vreo trei ani o idee care imi place, dar, din cauza ultimelor doua lungmetraje la care am lucrat, nu am avut deloc timp sa o dezvolt. Mai am doua proiecte de lungmetraj la care aproape sigur ma voi implica in calitate de coproducator – primul la sfirsitul anului. Am si o idee noua de lungmetraj, dar povestea e una americana, nu romaneasca. Pentru alte proiecte viitoare, da, Romania e in carti, dar la fel sint Islanda, Canada si Polonia – tot ce conteaza e sa gasesc o poveste care sa merite sa fie spusa.
Scuza-mi provincialismul, l-ai intilnit pe Woody Allen prin oras?
Coincidenta face sa locuiesc la doar citeva strazi de el, si chiar l-am vazut de mai multe ori pe strada. Dar e un lucru normal sa vezi celebritati trecind pe linga tine la New York. Lumea e obisnuita si nu am vazut aproape niciodata ca cineva sa faca caz de asta. Nu e ca la Los Angeles, unde cultul celebritatii atinge cu totul alte cote.
Galerie foto
