De-astea are parte din plin la slujba, acasa si pe drumul de la una la alta. Cind pune la iPod o lista de piese, fiecare cauta evadarea din turbionul problemelor existentiale, nu filosofia (pe marginea) lor.
Aici mi se pare necesara o divagatie. Ca sa uiti de necazuri, ar trebui sa te scufunzi in baie de sunete pure, emise de instrumente clasice ori electronice. Simfonie, quartet, sonata ori concerto grosso, improvizatii de jazz, recitaluri sustinute de virtuozi ai clapelor, chitarii sau tobelor, cum predomina in rockul progresiv. Constanta acestor forme este lipsa partiturii vocale. Totdeauna, in orice compozitie, vocea umana tinde sa iasa in evidenta, natural, fie ca “are ce spune”, fie doar prin calitatea singulara ce-o face unica, iubita, crezuta chiar si cind minte. Ni se intimpla mai tuturor sa avem slabiciune pentru un interpret, pentru un actor sau o persoana oarecare numai fiindca ne place timbrul vocii sale. Poate debita banalitati, poate sa emita cele mai aberante propozitii, nimic nu ne taie admiratia. Presupun ca asta se datoreaza placerii pe care ne-o induce. Iar placerile noastre, stapinele noastre!
Ce se intimpla oare cind un cintaret isi pierde vocea? Cazuri s-au vazut. Unele, din lumea operei, au devenit drame in toata regula, ecranizate, romantate, cintate. Rockerii nu prea s-au confruntat cu asa ceva. Pentru guristii genului, a cinta rastit, grohait, cu coardele vocale inflamate, cu falseturi si rateuri, poate fi chiar un stil, o eticheta, o mindrie. Nu foarte multi solisti fac din cultivarea vocii prioritatea lor numarul unu. Joe Cocker avea odata mari probleme din cauza exceselor, bautura nefiind cea mai rea dintre ele. S-a vindecat, dar vocea lui parca si-a pierdut ceva din frumusetea primelor aparitii. Excesele fac, de altfel, parte din “tratamentul” obligatoriu la care si-au supus trupul, inclusiv glasul, mai toti cei care au insemnat ceva in rock. Nu le iau apararea, n-au nevoie, ci constat. Respect munca pe care un muzician o face pe scena sau in studioul de inregistrari. Cind vreunul isi “scuipa sufletul” deodata cu sunetele cuvintelor sale, se simte fara dificultate. Iar pe mine ma infioara, pentru ca stiu cit efort cere astfel de performanta. Si cita energie consuma.
Exista si cazuri cind vocea poate fi inlocuita de-un instrument. In blues, instrumentul este muzicuta. De multe ori, piesele cu muzicuta nici n-au nevoie de partea vocala. E renumita gaselnita lui Little Walter, cel care, trecind sunetul muzicutei prin amplificator, a electrocutat o generatie deja electrificata si-un fel de-a percepe bluesul. James Cotton, urmasul sau in trupa lui Muddy Waters, a luptat nu numai cu reticenta publicului, ci si cu propria boala. Pina la urma s-a impus. Cariera sa de aproape sase decenii l-a asezat definitiv in galeria maestrilor. Si-a pierdut vocea, dar nu si puterea, nici felul de-a sufla in muzicuta: inegalabil!
Ascultati-i ultimul disc – Giant (2010, Alligator). Titlul primei piese, preluat de acest articol, suna ca o metafora, ca un epitaf pentru James Cotton himself!