Nu mi-as fi amintit detaliul daca nu as fi recitit recent textele teatrale ale lui Anania, reunite in doua volume masive, elegante, in colectia de autor a Editurii Polirom. Nu am avut privilegiul sa-l cunosc personal pe distinsul carturar, dar ceea ce frapa in personalitatea sa, atita cit l-am vazut si ascultat, era intr-adevar straniul amestec de forta si sensibilitate. “Laserul scrutator al ochilor de sub sprincenele paduroase”, scria Dan C. Mihailescu, era dublat de “spirit de finete, de intuitie afectuoasa”.
Portretizarea impresionista mi se pare revelatoare si pentru opera dramatica a lui Valeriu Anania. Autorul a fost el insusi un personaj, simpla parcurgere a CV-ului sau o confirma: a pendulat intre viata religioasa si cea profana, privind-o mereu pe cea de-a doua din perspectiva primeia, careia i-a ramas perpetuu fidel; a avut experienta asprei detentii politice la Aiud – loc unde s-a refugiat mental in exercitiul oralitatii creatiei, concepind doua piese din pentalogia sa mitica, Steaua zimbrului si Mesterul Manole, un sumar de cca. 10.000 de versuri “scrise” in memorie; a plecat la capatul lumii, in SUA, a revenit, a fost repudiat de autoritati, valorizat de intelectuali, s-a retras in sihastrie, a revenit in altar. Atractia parintelui Bartolomeu pentru teatru dateaza din adolescenta, cind, spectator impatimit, sarea gardul Seminarului Central din Bucuresti pentru a viziona diverse spectacole. In 1938, aseza deja pe hirtie un scenariu radiofonic, Jocul fulgilor, apoi capacitatea de a imagina situatii dramatice, de a inchipui biografii teatrale, de a versifica s-a materializat prin exercitiul creatiei in poeme dramatice. Structural, textele sale pentru teatru sint deliberat indatorate standardelor de tip clasic, principala sursa inspiratoare fiind mitologia autohtona si pildele biblice. Orinduite pe acte-tablouri, sint desfasurari ample, fidele surselor, dar nu simplu ilustrative. In Mesterul Manole, de pilda, se intrezareste dezvoltarea unor influente platoniciene, prin asezarea umbrei la fundamentul creatiei implinite. Daimonul ce-l macina pe orice artist ajunge sa-l domine pe mesterul manastirii, a carui misiune e sa faca piatra sa cinte, adica sa insufleteasca. Teme estetice fundamentale, precum raporturile dintre autor si opera, produs artistic si realitate reflectata, patima creatiei, imperativul sacrificiului sint tratate dramaturgic in registru tragic.
Carisma parintelui Anania transpare si din textele sale teatrale
Scrisul bogat in semnificatii este propriu intregii opere literare a lui Bartolomeu Anania. Piesele sale au un aer ceremonial, sacru, o teatralitate amprentata de teatralitatea specifica liturgicului si cadrelor acestuia. Pentru Hotul de margaritare, punctul de plecare l-a constituit pilda fiului ratacitor, prelucrata creator, metafizica lucrarii mizind pe ideea cunoasterii ca izvor de imbogatire, spirituala fireste, forma de avutie mult mai consistenta decit cea pecuniara.
In privinta “nasilor” sai teatrali, a celora care i-au slefuit stilul, Anania relateaza in aceeasi Rotonda plopilor aprinsi ca “tehnica zisa a constructiei” o “invatasem mult mai mult de la Schiller si Caragiale”, la care s-au adaugat “abundenta metaforica a lui Blaga”, “vitalitatea caracterelor” si “vigoarea limbajului dramatic” de la Ion Luca. Bartolomeu Anania e smerit si cind releva aceste surse de formare ca autodidact, condeiul sau fiind de fapt cel vizitat de muze. Despre Miorita, pe care i-a citit-o in premiera lui Vasile Voiculescu, spune chiar ca “lui Voiculescu ii datorez finalul actual (…). L-am scris fara sovaire, ca in urma unei revelatii”. Procedura aceasta de tip cenaclu personal, in care a implicat personalitati de rind intii ale literaturii noastre – Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Luca, Vasile Voiculescu etc. –, era rodnica pentru autor, dialogul critic inspirindu-l. Carisma parintelui Anania transpare si din textele sale teatrale. Acestea i-au pastrat umbra, marturie postuma a fortei spirituale a celui ce le-a asezat in pagina. Inclusiv ludica “piesisoara, un fel de libret” pentru copii, Paharelul de nectar, fantezie coregrafica, un exemplu elocvent ca e nevoie sa ne si copilarim.
Proiectul Editurii Polirom este un gest de necesara restituire culturala, dupa cum mi s-ar parea firesc ca un teatru national sa-si faca un program din a readuce in lumina reflectoarelor texte, precum acestea, valoroase, dar peste care s-a asezat praful uitarii.
Galerie foto
