Este 15 mai, a cincea zi de festival si prima oara cind am simtit trecind prin sala de proiectie un acelasi frison (altul decit cel provenit de la criminalele aparate de aer conditionat) si cind dupa proiectie jurnalistii au ramas in holurile Palatului Festivalurilor si Congreselor, impartasindu-ne imbujorati din bucuria provocata de film. Francezul Michel Hazanavicius, care initial fusese inclus in Selectia Oficiala in afara competitiei si care a fost introdus in ultimul moment in competitie, ne-a facut o mare surpriza: un film mut, o melodrama ca in Epoca de Aur a cinematografului, un omagiu inteligent, frumos si plin de caldura adus acestei arte pentru care, iata, atita lume se zbate si isi consuma sanatatea, energia si banii. The Artist e un soi de extraterestru: o productie franceza turnata chiar la Hollywood si interpretata de o echipa mixta: francezii Jean Dujardin si Berenice Bejo in rolurile principale, precum si John Goodman, James Cromwell, Penelope Ann Miller si Malcom MacDowell in roluri secundare. La primul nivel avem de-a face cu un love story desfasurat de la sfirsitul anilor ‘20 pina in anii ‘30 la Hollywood, intre o vedeta masculina a filmului mut si o aspiranta la glorie ale caror cariere si destine merg invers proportional pina cind iubirea ii egalizeaza si le aduce si implinirea artistica. George Valentin, care are multe din Douglas Fairbanks (dar si din Errol Flynn sau Gene Kelly), e falimentat de aparitia sonorului a carui importanta nu vrea sa o recunoasca asa cum nu vrea/poate iesi din propriul egocentrism. Cind sotia neglijata si nefericita ii spune “Trebuie sa vorbim”, avem doar un exemplu de apropo inteligent la al doilea nivel de lectura al filmului. Ajutat de o echipa superba (Guillaume Schiffman – director de imagine, Ludovic Bource – compozitor), care face ca filmul sa aiba aerul unui film clasic fara a parea pretentios si gol, si intr-o epoca in care a saptea arta se conjuga in tot mai multe dimensiuni, Hazanavicius ii restituie cinematografului frumusetea lui primara – emotia. The Artist nu are cum sa nu se regaseasca in palmaresul celei de-a 64-a editii a Cannes-ului. E foarte interesant felul cum acest film comunica cu Midnight in Paris, de Woody Allen, care a deschis editia si al carui personaj principal interpretat de Owen Wilson viseaza cu ochii deschisi la anii ‘20. Chiar ajunge sa ii traiasca, in imaginatia lui (sau nu era doar imaginatie?). Se imprieteneste cu Ernest Hemingway, cu F. Scott Fitzgerald si Zelda, cu Picasso, Gertrude Stein si se indragosteste de o femeie care a fost pe rind iubita mai multor artisti celebri (Marion Cotillard) si care viseaza, la rindul ei, la perioada Belle Epoque. Daca Woody Allen ne lasa sa intelegem ca fiecare epoca are nostalgia si raportul ei cu trecutul (in esenta, acelasi), alte filme s-au tinut in acest an foarte in buza prezentului si de cealalta parte a baricadei, daca pot sa ma exprim asa, luindu-si in serios legatura cu realul si uitind ca il refac. Au fost si filme aflate la jumatatea distantei, deci cu atit mai mult inselatoare, ca de pilda Arirang, pseudo-documentarul lui Kim Ki-duk. Dupa ce in 2008 actrita din Dream aproape s-a spinzurat pe platou, cineastul sud-coreean s-a retras intr-o cabana izolata pentru a-si consuma o depresie care a atins reevaluarea pozitiei vizavi de cinema. Dupa 15 filme facute in 13 ani si ajuns intr-o fundatura, Kim Ki-duk incepe sa se filmeze cu o camera digitala. Notarea vietii sale de zi cu zi (de la prepararea mincarii pina la actul defecarii din natura) se transforma treptat intr-o adresare directa la camera, intr-o confesiune. Regasirea de sine (“arirang” inseamna si asta in sens metaforic, plus sensul primar de “coline”) se filtreaza asemeni cafelei din aparatul de espresso bricolat de Kim. In acest adevarat film home-made elementul documentar lasa loc, pe nevazute, fictiunii. La sfirsit, chiar daca ai senzatia ca ai patruns in teritorii intime ale personalitatii si dramei cineastului, tot nu ai siguranta ca ce ai vazut pe ecran e chiar Kim Ki-duk sau nu ai fost cumva victima unei manipulari.
Ecuatia realitate-fictiune si relatia parinti-copii
In acest an cred ca doua sint temele Cannes-ului: ecuatia realitate-fictiune si violenta copiilor fata de parintii lor neglijenti sau, altfel spus, relatia parinti-copii suprapusa peste contextul social unde valorile feminine si cele masculine sint inca dezechilibrate. Intr-un alt foarte bun film din Competitia Oficiala, We Need to Talk About Kevin, de Lynn Ramsay, cazurile tragice si tot mai numeroase de adolescenti care isi ucid colegii cu singe rece la scoala sint explicate prin lipsa lor de afectiune din partea parintilor si prin lipsa exercitiului comunicarii. Tilda Swinton face un rol de nota 10 in acest foarte stilizat film, in postura mamei frigide care ii transmite fiului ne-iubirea. Crescind, acesta devine de-a dreptul diabolic, iar faptul ca mama nu l-a iubit se intoarce tot impotriva ei, pentru ca pe umerii ei va cadea oprobriul public dupa ce adolescentul va intra la inchisoare. Ceva asemanator se intimpla in La fin du silence, filmul de debut al lui Roland Edzard in care Maia Morgenstern joaca rolul mamei. Filmul prezentat in sectiunea “Quinzaine des realisateur” se vrea un thriller psihologic a carui actiune se petrece nu intimplator in Vosges, pentru ca mediul vinatoresc, unul exclusiv masculin, predispune la o conduita lipsita de sensibilitate, precum si la o anumita constructie dramaturgica. Scenaristul-regizor nu speculeaza peisajul cit de mult ar fi putut pentru a completa o poveste nu prea originala si fisurata, dar tensiunea exista si Maia Morgenstern, al treilea nume de pe afis, construieste mai mult din priviri un personaj discret si puternic.
Tot despre relatiile parinti-copii trateaza si belgienii Jean-Pierre si Luc Dardenne, al caror Le gamin au velo, prezentat in Competitia Oficiala, scoate la rampa un pusti extraordinar, in virsta de 14 ani, pe nume Thomas Doret. “Fratii” nu se indeparteaza de temele lor favorite, deja explorate in Le Fils, La Promesse, L’Enfant etc., dar de asta data au facut un film solar si cu un final luminos, desi nu intru totul rezolvat pentru toti. Nu e doar primul lor film turnat vara, dar e si printre singurele unde isi face loc putina muzica. Temperamentalul Cyrill e un copil abandonat ca un catel de tatal sau la orfelinat, cu promisiunea ca dupa o luna va fi luat inapoi. Dar dupa o luna tatal dispare din oras. Cu o furie care ii face si mai vizibila rana, copilul pune mina pe bicicleta pe care tatal sau a vindut-o si nu se lasa pina nu il descopera pe acesta. Pe cit de tenace e ca sa ajunga la el, pe atit de ascultator e in preajma odiosului parinte (jucat de o descoperire mai veche a fratilor, Jeremie Renier). Norocul lui e aparitia (ca o zina au dorit-o cineastii) a unei tinere femei (Cecile de France) care il va ajuta pe Cyrill sa depaseasca traumatizantul abandon si sa-si indulceasca comportamentul.
Le Havre le-a placut si mai mult jurnalistilor (care la Dardenne-i mai cirtisera, unii, cum ca belgienii se cam repeta). Dar Aki Kaurismäki a venit cu o poveste simpla, plina de poezie si de umor si care, desi seamana cu un film frantuzesc vechi (intre Marcel Carne si Jacques Tati), trateaza o tema arzatoare pentru europenii de azi – imigratia clandestina in epoca Uniunii Europene si a saraciei accentuate de criza economica. Un barbat care traieste din lustruitul pantofilor in Le Havre si a carui sotie tocmai a aflat ca are cancer da intr-o zi peste un copil african fugit dintr-un container care trebuia sa ajunga la Londra. Ca si coafeza din filmul fratilor Dardenne, Marcel Marx e un om bun. El promite sa il ajute pe baiat sa ajunga in Marea Britanie, la mama lui. Filmul e superb. Are o poezie calma si un umor extrem de fin. E un Kaurismäki in stare de gratie, care ne serveste morala pe care cred ca intreg festivalul a filtrat-o si pe care fratii Dardenne au enuntat-o succint intr-un interviu: “Pesimismul a devenit azi conformist. Toata lumea s-a invatat sa se plinga”.
Loverboy nu e un film mare, dar nici unul mic
In acest concert, The Tree of Life, asteptatul mega-film al lui Terrence Malick, a picat ca o litanie nesfirsita compusa de fapt din frinturi de videoclipuri. E o mare diferenta intre filmul lui Malick si Melancholia, de Lars Von Trier, desi ambele par sa fi venit la pachet. Daca Malick a creat lumea, cu aerul lui de predicator, “nebunul” Von Trier o distruge. Dar o distruge cu gratie, printr-un film de o extraordinara forta vizuala, mult mai esentializat decit The Tree of Life si mult mai uman in esenta. Iti trebuie geniu si iti trebuie forta ca sa surprinzi sfirsitul lumii prin ceva mult mai simbolic decit desfasurarea de forte dintr-un film-catastrofa american. Cannes-ul e, dintr-un anumit punct de vedere, criminal cu filmele pentru ca le livreaza en gros unei armate de jurnalisti care nu le pot digera atit de repede. De pilda, de-abia am iesit de la Melancholia si am fugit la Loverboy. E drept ca programul a fost in dezavantajul lui Catalin Mitulescu, dar cred ca aceeasi impresie as fi avut si daca as fi vazut filmul in alta companie. Loverboy, imi pare rau sa o spun, nu e un film mare. Dar nu e nici un film mic. Catalin Mitulescu, se vede, “le are cu filmul”, dar ceea ce cred ca a fost un dezavantaj a fost faptul ca scenariul nu a speculat indeajuns de bine extraordinara existenta a loverboy-ilor, adica a tinerilor a caror meserie e sa le faca pe fete sa se indragosteasca de ei pentru a le plasa in retele de prostitutie in strainatate. O sa vorbesc mai mult despre filmul lui Catalin Mitulescu si despre cum a fost primit in corespondenta urmatoare.