Li se reproseaza deficitul de inovatie narativa, lipsa de profesionalism literar, amatorismul, pina la urma, care i-a facut pe acesti scriitori sa se avinte pe teritorii unde nu puteau fi decit diletanti. De ce sa trebuiasca sa ne mai culegem informatiile istorice din romane, cind putem citi tratate de specialitate? De ce sa ne mai aventuram pe teritoriul fluid al teoriilor politice de nuanta magico-paranoica, atunci cind avem stralucitoare analize ale politologilor contemporani?
Numai ca Tolstoi a fost si este citit indiferent cit de amatoare credem ca sint consideratiile marelui rus despre filosofia sociala. Romanul-istorie isi pastreaza fascinatia, pentru ca, sa fim seriosi, nu vrem sa citim tratate atunci cind nu sintem de profesie istorici, ca sa nu mai vorbim ca, in unele cazuri, arhivele nu s-au deschis inca sau pur si simplu s-au pierdut. Chiar daca astazi nu se mai scriu romane-istorie, cititorul pastreaza o melancolie fata de ambitia nemasurata a acelui compendiu de umanitate pe care l-a gasit in Balzac, in Stendhal sau in Dostoievski. Astfel de scrieri “de mare respiratie” (atit de stimabile incit le atribuim, iata, o viata proprie) ramin sa faca parte din memoria noastra, careia ii genereaza tiparele de nesters. Le reprosam in continuare, lor si mai ales imitatorilor lor, excesiva incredere in niste moduri obsolete ale cunoasterii, orgoliul de a judeca totul, uneori ideologizarea neconstientizata. Dar ne intoarcem tot la ele si, in fiecare carte noua, cautam mai intii reflexul celor vechi.
Un thriller hiperinteligent
Cu atit mai surprinzator este faptul ca un roman-istorie, desigur unul de factura moderna, gasim in ultima carte a lui Caius Dobrescu, scriitorul contemporan cel mai experimental al nostru, incercind pina acum, pe rind si cu apetit nesfirsit, ca un universitar telquelist sau oulipian: poemul-SMS, romanul-teza de doctorat si romanul politico-fantastic in versuri, toate scaldate intr-o profunda baie de intertextualitate. Alaturi de toate acestea, romanul sau recent, Minoic, face figura aparte. Este cea mai reusita carte de literatura a sa, un roman, ma grabesc s-o spun, excelent, care se citeste cu placere, in ciuda lungimii de aproape 700 de pagini, si care isi edifica, orgolios (cum altfel?), propriul gen literar.
Minoic este, cum arata pagina de titlu, un thriller, unul hiperinteligent, asemanator, prin utilizarea reminiscentelor teologice, cu Seven, filmul din 1997 al lui David Fincher, dar mai ales cu Il Pendolo di Foucault, model absolut. Naratiunea este politista, dar cu bogate reminiscente eliadesti (profesorul Farima din Pe strada Mintuleasa este resuscitat in personajul logoreicului Kevork Lapsarian, in unele din cele mai bune capitole din carte) si caragialiene (in onomastica). Daca unele dintre cele mai eficiente procedee naratologice au fost descoperite in romanul politist (Agatha Christie, cu al sau The Murder of Roger Ackroyd, este citata rapsodic, se stie, de Genette si de Eco), intelegem de ce ii convine atit de bine lui Caius Dobrescu tipicul romanului enigmistic. Povestirea care cauta mereu, indepartind tot felul de iluzii de dezlegare a misterului, se potriveste foarte bine intr-un roman preocupat nu cu expunerea unei doctrine ezoterice anume, ci cu devoalarea tuturor doctrinelor.
Dar schema de thriller nu e decit un deghizament. In spatele ei se afla o revizitare din unghi critic a istoriei culturale romanesti din secolul XX, ca si o critica a acestei revizitari. Desigur ca, in aceste conditii, romanul-istorie trebuie mai mult subinteles. Romancierul cu o puternica constiinta a capcanelor memoriei nu poate ceda simplu pretentiilor discursive ale modului istoriografic discursiv. Romanul sau nu mai este o fresca, ci opteaza intre mai multe tipuri posibile, “minore” si relativizante: mozaic, palimpsest sau, iata, ancheta detectivistica. Intr-adevar, istoria intelectuala a secolului romanesc trecut nu este spusa cap-coada, ci redescoperita in cursul unei investigatii politiste cu implicatii ezoterice si ramificatii politice, in descifrarea sortii unui mare profesor roman stabilit in America, Tidid (Titi) Diomed Caraiani, si a discipolului acestuia, Dinu Dima, victima a unei intrigi inextricabile declansate, naiv si involuntar, de maestrul sau. Povestea acopera, prin implicatii, epoca de dinainte de primul razboi mondial si vesteste toate conflictele intelectuale si politice romanesti de la inceput de mileniu. Modelul imediat recognoscibil si foarte util pentru lectura este cel al cazului Eliade/Culianu. Faptul ca e vorba de un caz celebru si nu de o istorie anonima si, prin asta, exemplara, ca in traditia realismului clasic, nu trebuie sa ne induca in eroare. Ambitia de reprezentare panoramica, totala, este aceeasi. De aceea, nu as ezita sa pun Minoic alaturi de Dimineata pierduta, roman caruia ii seamana nu atit prin tonul elegiac (dimpotriva, Caius Dobrescu este un exeget entuziast al trecutului), cit prin cuprinderea temporala si prin adoptarea unei memorii fragmentare, cu salturi si goluri, drept unica si imperfecta oglinda a istoriei.
Formula “politista” are si rolul de a minimaliza obisnuinta romancierilor de a se folosi de personaje si intimplari cu aura simbolica. Cautind sa afle ce inseamna mesajele pe care i le transmite prietenul sau Dinu, poetul roman (mediocru) Nicu Stoica, venit in Shebango cu o bursa de cercetare fantezista, se afla prins in retelele incurcate ale misticismului si politicii, intilnind diplomati romani securistici, universitari exaltati, agenti secreti americani si supravietuitori legionari antrenati intr-o cabala ce poate sa fi iesit dintr-o eroare de lectura. Nicu este un ins oarecare, indragostit de sotie si sfisiat de dorul fata de cei doi copii ai sai, Cipi si Ducu, reeditind astfel pasiunea pentru valorile casnice din alte scrieri ale lui Caius Dobrescu. Eroul, care trebuie sa descifreze mesaje scrise intr-un alfabet trucat, “minoic”, inventat impreuna cu prietenul sau din studentie, devine el insusi, fara vina, tinta unor atentate inexplicabile, la fel si familia sa din Romania, care fuge o vreme din calea rapitorilor cu ajutorul unui batrin fost detinut politic, prieten din tinerete al savantului Caraiani, in jurul caruia se leaga toate firele acestei istorii. In acest fel, povestea se misca intre anii 1910 si epoca postrevolutionara, de la adolescentii fascinati de Legiune sau de suprarealism pina la detinutii zdrobiti la Canal sau in ocnele concentrationare si pina la America de azi, amestecata in haosul propriilor teorii ale conspiratiei.
O carte de cea mai buna calitate
Caius Dobrescu se foloseste din plin in roman de atuurile sale de istoric al culturii, dezvoltate in cartile de eseuri de pina acum. El descrie, in repetate rinduri, stratificarea geologica a gindirii colective, are pasiunea de a urmari iradierea ideilor si reliefurile spectaculoase ale unor influente majore trecute dintr-un domeniu al culturii in altul. Rezultatul e spectaculos, nu doar prin lejeritatea gratioasa cu care sint facute treceri de la psihologia creierului reptilian la istoria detentiei politice in comunism sau de la Gary Cooper la freza linsa a “Capitanului”, ci, mai ales, prin senzatia de exercitiu viu al inteligentei care recompune o lume. Romancierul dizerteaza cu talent despre atractia pentru magic a semidoctismului comunist, despre componenta adolescentina a miscarilor totalitare, despre trupul care “stie mai mult” si despre diferentele culturale Est-Vest. Desi mereu ironic si uneori muscator, naratorul (sau delegatii sai) se fereste sa adopte o autoritate “demiurgica” asupra povestii sau asupra trecutului. Nimeni nu detine adevarul, iar dupa ce totul a fost explicat, un rest ramine nesolutionat, punind totul sub semnul intrebarii. Este un mod de a spune ca istoria “de dupa istorie” nu se poate scrie cu o constiinta inocenta.
De ce “minoic”? Acesta este un alfabet fals, inventat, vehicul al unor mesaje ce se dovedesc si ele false. Mitologia limbilor vechi, a autenticitatii si bogatiei valorilor lor, este deci folosita pentru a califica o simpla contrafacere. Asa cum in spatele multor convingeri bazate pe “singe” sta, de fapt, o pasiune pentru un anumit stil de joc actoricesc sau o afinitate pentru bubuli. Mesajul postideologic este limpede. Minoic scrie o istorie de o inteligenta remarcabila, cu mijloacele unui scriitor profesionist, care isi tine cititorul in palma. Deloc polemic, dar pasionat si perfect persuasiv, Caius Dobrescu a dat o carte admirabila, de cea mai buna calitate.
Caius Dobrescu, Minoic, colectia “Fiction Ltd.” , Editura Polirom, 2011