Si apoi, deodata? Te trezesti ca s-a oprit banda de sub picioare. Ce faci? Te prabusesti. Important e sa te lasi moale, daca intinzi mina dupa balustrada, dupa orice punct fix si dur, ai incurcat-o.
Parca am cedat cu totul in carne, e un fel de compensare, o alunecare pe nesimtite, in perioadele astea in care parca doar mintea lucreaza si te ignori ca organism. Parca, parca, il tot repet fiindca de fapt e doar o aparenta. Mintea in borcan, fara corp? Corpul de carne se prabuseste ca o rochie desfacuta de pe corpul mintii si uite-l deodata cum striga, iti aminteste ca exista. Cum de se pot intilni cuvintele paroxistic si benign in acelasi diagnostic? Frumusel, ca realul si absurdul.
Dar vine si festivalul de teatru, o sa ma dezvagaunesc, o sa fie tocmai bun de sprijinit, ziua si seara sint spectacole, dimineata conferinte si lansari. As mai vorbi si de peretele de lina. Altadata.
Emil Brumaru: Tu scrii cu atita exactitate si amanuntime ce ti se intimpla pentru ca cu adevarat ti se intimpla ceva, faci ceva, iata ai terminat un volum de tradus, l-ai smuls parca din tine, asa de epuizata te simti. Te lupti mereu cu ameteala aceea, vine festivalul de teatru, e o forfota continua, ai senzatia de peste masura de mult, de despartire a capului, ce lucreaza continuu, de trup, si asa trec luni si luni de zile ca vintul. Stau cu lacramioarele pe masa computerului, le miros din cind in cind, virtejul tau e ametitor si pentru mine. Parca ai trai si pentru mine, doua vieti impletite, a mea fiind mai domoala totusi, mai precauta. Caut sa citesc, sa nu pierd de tot contactul cu ce-i in jur, dar ies foarte rar din gaoacea mea, si atunci mi se pare prea mult. Saptamina viitoare s-au adunat multe de facut, iar medicamentele, iar la medicul de familie, mutat acum nici nu stiu unde precis, ar trebui sa dau niste telefoane, mereu amin si amin. Si iar la medicul de boli mintale. Iar declaratia aia. Sint lucruri realizabile, dar imi iau timpul, ma scot din normal.
Cafeaua ma mai alunga din amorteala, cred ca beau prea multa. Citesc tot incet, cu creionul in mina, atent la orice intorsatura de fraza. Spre seara am recitit o nuvela de Kundera, ultima din Ridicole iubiri, Eduard si Dumnezeu, am infulecat-o cu o pofta rara, ca in vremea adolescentei, e foarte interesanta si m-am gindit cum a reusit el sa prinda atit de bine viata aceea, la milimetru, insa cu generalizari, cu discutii si cu alunecari de teren neasteptate. E de urmarit, intr-adevar, “acel comic necunoscut al Istoriei si cel (greu de acceptat) al sexualitatii”, cum de fapt si spune dinsul undeva, in Arta romanului. E nevoie de cite o clipa de asta cind, brusc, iti dai seama ca descoperi, pentru ca te prinde puternic, un autor despre care auzi multe, dar nu-l traiesti, nu-l treci, nu-l strecori prin sufletul tau. E clipa acceptarii acelui scriitor pentru totdeauna.
Azi e senin, nu bate vintul, dar tot e racoare. As vrea sa ignor toate facturile din lume, toate intretinerile, toate obligatiile sociale, sa ma izolez intr-o carte draga, necesara, ocrotitoare. Sa pierd sirul zilelor, sa nu am griji si mizerii diurne, sa fiu deasupra lor si sa nu scot botul din casa care se tot umple de carti, de Beckett si de altii. Asta ar fi viata si, pina la urma, fericirea.
(va urma)