DVD-ul era asteptat cu febrilitate si nu dezamageste. Introducerea in pagina (ca sa folosesc o metafora tipografica) are haz: animatia frumos colorata curge expresiv, cu elemente atractive, “sexoase”, inchegate unitar. Nu lipsesc, desigur, emblemele specifice marcii consacrate AC/DC: cornitele si coada de drac, rosii de atita folosire, ale lui Angus Young, chitaristul si spiridusul trupei. “Scenariul” animatiei pare destinat doar proiectiei de umplutura pe ecran, in timpul concertului propriu-zis. Dar mai este o secventa, cu avionul care transporta si desanteaza “trupe” de fani AC/DC, bombardind, fireste, cu chitari! Ideea merita extinsa la un scurtmetraj de genul celui atit de simpatic Fly on the Wall, 1986. Probabil ca ratiuni bine motivate stau impotriva sau poate filmul se si lucreaza. Mie, personal, o astfel de abordare imi place si o cred favorabila trupei. Captiveaza pe cine doreste ceva deosebit de banalitatea filmarii live. Orice s-ar spune, trupetii nu se mai afla la prima tinerete, ca sa-i privim cu placere, nici nu prea le sta bine agitatia de pe schela, ca-n vremurile bune!
Inca o data, nu pot evita sa amintesc remarca lui Gary Moore. Zicea el ca dupa virsta de 40 de ani i-a fost foarte greu sa se urce pe scena si, stringindu-si cureaua, sa se dea rocker fortos in fata unor tineri care aveau pe jumatate
virsta lui. Or, vazind figura basistului, a bateristului si-a lui Malcolm Young, desi fara burti revarsate peste bracinar, ai o crispare de simt estetic. Tustrei se manifesta tot timpul concertului de parca ar fi obligati sa cinte. Ceea ce chiar e si adevarat: au contracte, sint de meserie rockeri, asta stiu sa faca, asta trebuie sa faca. Insa rockul nu-i o profesie ca oricare alta, iar lipsa de entuziasm, ca si senzatia de corvoada, transpare, se simte al naibii de usor. Nu-i cazul aici, dar ceva-ceva tot se vede. Noroc de prezenta lui Angus, indiscutabil factorul ce pune in miscare un public de vreo 70.000 de spectatori. Si lui i se pot reprosa “prefabricatele” – gesturi cunoscute, scene reluate, grimase inutile. Pesemne ca judeca si el conform tiparului showbiz: “Asta vrea publicul, asta-i oferim”… Ma prefac a nu-l fi observat pe Brain Johnson. Tocmai pe solistul vocal?! Tocmai! Omul isi depaseste conditia celor sase decenii de viata, si mi-e simpatic. Sa vreau, si n-as putea sa-l vad altfel decit cu privirea iubitorului de rock…
Poate ca atmosfera concertului a determinat alegerea lui pentru DVD (si Blu-Ray). Tratamentul tehnic specific formatului e insa mediocru in cazul de fata. Imaginea nu-i foarte clara, sunetul e anost. Nu suporta comparatie cu cel de la Donington, 1991. Iar faptul ca varianta comprimata Dolby Digital se aude mai tare decit LPCM-multicanal spune totul despre “competenta” celor desemnati sa se ocupe de chestiunile acestea…