» Palme d’Or: The Tree of Life, de Terrence Malick. Respectatul si misteriosul american care nu da interviuri si nu tine conferinte de presa nu putea decit sa ia Palme d’Or-ul sau sa nu ia nimic. Cel mai ambitios film al sau de pina acum (numai montajul a durat trei ani) are amploarea unui testament si da impresia de profunzime. Punind intre aceleasi coperte crearea Universului, aparitia primelor organisme si dinozauri in CGI cu istoria unei familii texane incepind cu anii ‘50 si terminind in zilele noastre, cind unul dintre fiii ei (Sean Penn), ajuns matur, se interogheaza asupra sensului vietii, Malick livreaza un film ingrijit vizual, dar calofil, discontinuu, patetic si repetitiv. The Tree of Life nu e propriu-zis un film – intriga lui e foarte sumara, iar firul temporal spart in permanenta –, ci, mai degraba, o lunga predica sau o succesiune de momente disparate reprezentind in general frumusetea simpla a vietii peste care vin, din off, deja clasicele adresari directe ale eroilor catre divinitate. Ca fan Terrence Malick, filmul m-a dezamagit. Am avut impresia ca, dorind sa cuprinda atit de mult, lui Malick i s-a dereglat simtul masurii. Cred ca latura sa religioasa e sincera, dar cred ca, dintr-un soi de trufie (de inteles la marii artisti), el si-a propus nu sa faca un film, ci Filmul, din aceasta cauza ratind emotia si profunzimea. Si Lars Von Trier are trufia asta – de a crea si distruge lumi pe scara mare –, dar in Melancholia economia de mijloace e in avantajul lui. Si oricum, e mult mai credibila o apocalipsa “minimalista” (nu ca ar fi minimalista la Von Trier, dar e atit de poetica si de retinuta incit pare cel mai bun final posibil) decit una la fel de grandioasa ca inceputurile.
» Grand Prix du Jury: ex-aequo Once Upon a Time in Anatolia de Nuri Bilge Ceylan si Le gamin au vélo de Jean-Pierre si Luc Dardenne. Turcul Ceylan, al carui film a fost proiectat printre ultimele, nu mi s-a parut niciodata un regizor prea stralucit sau inovativ, dar are capacitatea de a specula idei luate de la altii. De asemenea, are un foarte bun simt temporal, ceea ce ii permite sa manevreze cu lejeritate mari transe de timp. Cred ca acum i-a iesit un film bun, dar prea mult seamana cu Moartea domnului Lazarescu si Politist, adjectiv. Nu ar fi doar faptul ca in mai bine de o ora e contrasa noaptea in care niste politisti cauta intr-un cimp un cadavru ingropat. Spre deosebire de filmele romanesti citate, la Ceylan detaliile din realitate care vor sa para autentice par sa iti faca cu ochiul – “Vezi? E un film naturalist, da?”. Nici actorii nu sint atit de buni ca actorii romani, dar capacitatea lui Ceylan de a acoperi (si el) o plaja mai larga printr-o poveste aparent simpla (plus trimiterea la westernul spaghetti) a impresionat juriul.
Cit despre Le gamin au vélo – e un film foarte reusit si care, spre deosebire de celelalte filme ale belgienilor care deja au doua Palme d’Or-uri, e si mult mai optimist. Marele cistig al filmului este pustiul de la casa de copii (Thomas Doret pe numele real) care se lasa imblinzit de dragostea unei femei (Cecile de France, la primul ei rol serios) careia ii cere ajutorul. Fratii Dardenne au explicat filmul foarte simplu la Cannes, spunind ca in ziua de azi, cind a devenit o obisnuinta ca toata lumea sa se plinga si sa spuna ca e greu, e important sa stii ca bunatatea exista si ca cineva poate accepta sa te ajute numai pentru ca i-ai cerut-o.
» Premiul pentru regie: Nicolas Winding Refn pentru Drive. Regizor danez, productie americana cu o vedeta canadiano-americana in rol principal – Ryan Gosling. Cred sincer ca filmul i-a placut lui Robert De Niro, presedintele juriului, si ca el l-a impins in palmares, in conditiile in care bijuteria lui Aki Kaurismäki, Le Havre (“le chouchou de la critique”, asa cum a fost si 432 in 2007), un film prea “mic” printre niste teme atit de “mari”, nu a luat absolut nimic. Drive e un bun thriller, iar Refn un bun regizor, dar nu de premiat intr-o asa companie.
» Prix du Jury: Polisse, de Maiwenne. Un alt coup de coeur al lui De Niro, cred, pentru ca filmul nareaza viata unor politisti parizieni de la Brigada pentru Minori. Bazat pe unele cazuri reale, precum si pe documentarea atenta a regizoarei, filmul seamana cu un serial TV cu politisti realizat in maniera pretins documentarista (cu suficiente scapari cit sa te prinzi ca nu e ce pare). Nu era de palmares, mai ales ca nu era cel mai bun film frantuzesc din Competitia Oficiala. De altfel, juriul n-a reusit sa vada care e filmul cel mai curajos al competitiei. Sau, daca a vazut, a preferat sa-i dea un premiu benign, acela de interpretare masculina, numai pentru a-l avea in palmares.
» Premiul pentru scenariu: Hearat Shulayim/Footnote, regizat de israelianul Joseph Cedar. Cea mai discutabila distinctie din palmares, acordata unui film care nu avea nici macar aer de Competitia Oficiala. O comedie dramatica despre un savant israelian ratat pentru care succesul fiului sau, savant tot in studiul Talmudului, e o cana cu otrava. Cind, printr-o eroare, tatal afla ca va lua Premiul de Stat, fiul face tot ce e posibil ca sa negocieze cu juriul pentru ca tatal sa primeasca totusi distinctia, renuntind la premiul sau. Intrebat la conferinta de presa posterioara galei de ce a dat Premiul pentru scenariu acestui film, Robert De Niro a dat un raspuns complet opac: “Pentru ca avea cel mai bun scenariu”.
» Premiul de interpretare masculina: Jean Dujardin pentru The Artist, de Michel Hazanavicius. Revin la ce spuneam mai devreme: The Artist, film mut si in alb-negru care nu era nici pueril, nici artificial, ar fi meritat un premiu mai sus. Dar juriul nu a recunoscut curajul filmului sau nu a putut sa-si asume acest lucru. Altfel, da, Jean Dujardin e foarte bun in rolul sau de Douglas Fairbanks corcit cu Errol Flynn, dar filmul nu e bun doar datorita lui. Mai ales ca premierea lui l-a izgonit din palmares pe Michel Piccoli care era “atit de simplu dupa vorba, dupa port” in rolul de papa din filmul lui Nanni Moretti, Habemus papam. Nu stie nimeni cum a negociat juriul, dar ignorarea lui Piccoli, actor tot mai bun odata cu virsta (si care are totusi o virsta la care nu prea mai spera la alt premiu de interpretare la Cannes), e un alt mare semn de intrebare al palmaresului.
» Premiul de interpretare feminina: Kirsten Dunst pentru Melancholia, de Lars Von Trier. Juriul a dorit sa arate ca nu amesteca opera cu autorul, adica filmul cu faptul ca festivalul l-a decretat pe Lars Von Trier persona non grata pentru remarcile sale de adolescent acneic despre fascism. Dar nici n-a avut curajul sa-si asume asta si sa-i dea filmului un premiu mai important (cum ar fi meritat. Eu i-as fi dat Palme d’Or-ul). Si acum doi ani juriul a premiat-o pe Charlotte Gainsbourg pentru rolul din Antichrist, film pe care n-a stiut de unde sa-l apuce, dar pe care vroia sa-l premieze. Acelasi lucru s-a intimplat acum cu cel mai accesibil film al lui Von Trier, in detrimentul favoritei la premiul de interpretare feminina, Tilda Swinton, care era perfecta in rolul mamei adolescentului sociopat din We Need to Talk About Kevin de Lynne Ramsay.
Pe dinafara clasamentului a ramas si filmul lui Pedro Almodovar, La piel que habito, un thriller despre un chirurg plastician (Antonio Banderas) care se razbuna pe cel care i-a violat fiica facindu-i operatie de schimbare de sex, apoi facindu-i si transplant de piele. In citiva ani, tinarul sechestrat devine fara voia lui femeie, iar chirurgul nebun se va indragosti de el/ea. Almodovar tipic, desi filmul e o ecranizare. Nu e cel mai bun film al sau, dar oricum mai bun ca precedentul Los abrazos rotos. Pe linga muzica lui Alberto Iglesias, are doua melodii cintate de o solista extraordinara, Concha Buika. Nu il doream in palmares.
Am promis ca revin cu Loverboy
Filmul lui Catalin Mitulescu a avut trei proiectii cu sali pline, dar cind a fost sa se scrie despre el, s-a scris mult mai putin decit anul trecut despre cele trei lungmetraje romanesti de la Cannes. Parerile criticilor romani si ale celor straini au coincis: filmul da impresia ca e neterminat, ca e o opera in crestere – din cauza scenariului care incepe sa spuna lucruri si nu le termina. La sectiunea “Un Certain Regard”, unde a fost prezentat Loverboy, premiul cel mare a fost acordat ex-aequo filmelor Arirang de Kim Ki-duk (despre care am vorbit saptamina trecuta) si Halt auf freier Strecke al neamtului Andreas Dresen, un film intunecat despre pierderea celor dragi. Juriul prezidat de Emir Kusturica i-a dat Premiul special rusului Andrei Zviaghintev pentru Elena, un film coerent in care tema pacatului e urmarita prin intermediul unei femei care isi ucide sotul bolnav si mai bine situat social numai pentru a-si ajuta cu bani fiul dintr-o casatorie anterioara, pe care sotul zgircit il refuzase. Premiul de regie a revenit cineastului iranian Mohammad Rasoulof pentru Be omid e didar/Good Bye, film ajuns in ultimul moment in festival. Desi in timpul Cannes-ului lui Rasoulof i s-a ridicat interdictia de a parasi tara, el a preferat sa-si trimita sotia sa-i ia premiul, ca sa fie solidar cu Jafar Panahi, aflat in continuare in arest la domiciliu. De altfel, cred ca Festivalul de la Cannes a ales sa fie atit de dur cu Lars Von Trier considerind ca, din moment ce sustine acesti cineasti curajosi, privati de libertate sau revolutiile din nordul Africii, nu poate sta indiferent cind cineva face niste remarci alaturea cu drumul, chiar si din teribilism. Cred ca am avut dreptate. Vice-ministrul Culturii din Iran a trimis o scrisoare Festivalului de la Cannes, dupa terminarea editiei, exprimindu-si sustinerea fata de Lars Von Trier. Mult mai istet de asta data, cineastul danez a revenit cu un nou comunicat in care refuza “ajutorul” regimului de la Teheran, recunoscind ca remarcile lui au fost “neinteligente, ambigui si inutil dureroase”.
Cam asta a fost in linii mari editia a 64-a, una mult mai buna ca in anii trecuti, dar si mai spectaculoasa. Sper sa putem vedea curind toate aceste filme si in Romania.