– Fragment –
8. Oscar
Obisnuia sa-si petreaca diminetile putinelor duminici libere in fata unei farfurii intinse si mari plina cu foi de clatite cumparate in pachete de cite-o duzina de la supermarket si tinute la congelator. Le ungea pe indelete, cu gesturi egale de ritual, cu un strat gros si uniform de gem de caise, capsuni, coacaze si rubarba, o descoperise intr-un magazinas deschis de romani, habar n-avea cum arata rubarba, pe borcan nu era nici o imagine, doar un scris ca de copil care aducea cu vorbele din limba lui, insa gustul era dumnezeiesc, dulce-acrisor, ii placea la nebunie. Dupa ce intindea stratul gros, rula meticulos fiecare clatita, le aseza una linga cealalta, inchipuind o piramida, niciodata mai putin de sapte, de obicei noua sau unsprezece, ajunsese si la treisprezece. In timpul asta cafeaua sforaia in filtru, o turna fierbinte intr-o cana de portelan albastrui pe care erau imprimate o cascheta de politist si initialele numelui lui, O.D., Oscar Delavilla, si se aseza in sfirsit la masuta din balconul bucatariei. Sorbea intii o gura zdravana, oricit de fierbinte ar fi fost lichidul amarui, fara strop de zahar, plescaia incetisor, ofta, de parca ar fi fost obligat sa inceapa o corvoada, si apuca una cite una clatitele din mormanul cladit pe farfurie, le devora din doua muscaturi, cu pauze lungi, in care privirile ii rataceau dincolo de fereastra cit un perete sub care se intindea, pina departe, orasul. Era convins ca nimeni in lume nu are o priveliste mai minunata – orasul colorat vazut de la inaltimea etajului unsprezece, pierdut in ceturile zarii, nici un zgomot, nici un fir de praf, undeva foarte departe se ghicea marea. Era convins ca nimeni nu petrecea o dimineata de duminica mai grozava pentru ca nimeni nu avusese ideea muntelui de clatite. Mai era convins ca nimeni nu era mai fericit. Ultima dintre clatitele devorate era intotdeauna cea cu rubarba. In timpul asta se gindea la cite avea de facut in saptamina care urma, mingiindu-si la rastimpuri burdihanul enorm pe care aproape plesneau toate camasile.
Rareori i se intimpla sa-l prinda diminetile de duminica in pat, cel mult de citeva ori pe an, si chiar si atunci cu mult inainte sa se dea jos incepea sa sune strident telefonul, aparea vreo urgenta, vreo crima sau vreo tilharie descoperite in zorii zilei, la anchetarea carora colegii socoteau ca ar fi bine sa fie de fata. Doar de trei ori cind sunase telefonul i se intimplase sa-i ramina ziua libera pina seara, fara sa fi fost nevoit sa plece in mai putin de-un ceas. O data il chemase seful la pescuit, i se imbolnavise partenerul obisnuit si omul era disperat ca nu mai avea cu cine sa trancaneasca, dar, cind sa iasa pe usa, seful sunase din nou, partenerul aparuse, se sculase doar mai tirziu. A doua oara il sunase frate-sau plecat in America, se pregatea sa se culce, bause cam multisor si i se facuse chef de vorba. A treia oara fusese greseala.
Pe un scaun alaturat se cocota invariabil un motan vargat si batrin care clipea rar, nu mieuna niciodata si se multumea cu grauntele cu care barbatul ii umplea un castron imens la doua zile. Priveau amindoi in zare prin geamul usor prafuit, profund preocupati de gindurile lor.
Oscar Delavilla n-avea nevoie de nimeni. Oscar si motanul. De zece ani traiau impreuna, la inceput intr-o casa darapanata, inconjurata de o livada de migdali, mostenita de la parinti, in care fratele mai mic jurase ca n-o sa locuiasca nici macar o zi dupa moartea parintilor si plecase in vestul Americii, unde se facuse pompier. Oscar isi cumparase apartamentul cu doua camere de la etajul unsprezece cu banii primiti recompensa pentru cea mai mare captura de cocaina din istoria Spaniei. Nimanui nu-i venea sa creada ca daduse peste asemenea pleasca, aproape o tona de praf ambalat in pungi de cite un kilogram, insotita de trei carausi. Ii inhatase pe toti trei si uimirea a fost atit de mare ca statul ii daduse o recompensa considerabila. Cam tot in vremea aia vinduse peste noapte darapanatura cu curte si livada unui antreprenor care planuia sa ridice un cartier de vile. Era vremea boomului imobiliar din Spania, ca peste tot in lume. Antreprenorul n-a mai construit cartierul de vile, ci unul de blocuri de cinci si sase etaje, aidoma vopsite, foarte aproape unul de altul, cu o artera larga desfasurata printre ele, aspectul de colonie si lipsa arborilor te inspaiminta, nimeni n-a cumparat vreun apartament, nimeni n-a inchiriat nici la jumatate de pret. Oscar era fericit ca nu cedase ofertei initiale de a primi un apartament in loc de bani, si-ar fi blestemat acum zilele, singur intre sute de locuinte pustii. Cu banii pe darapanatura si-a cumparat un Seat albastru inchis, culoarea politiei, cu ce i-a ramas adaugat recompensei si-a daruit apartamentul. Era fericit in noua lui casa in care n-au intrat decit doi colegi care s-au imbatat cu vin rosu pina au adormit pe canapea, cu motanul la picioare, privindu-i nedumerit, si vreo trei femei. Prima era subtire si cu glas spart, a doua, pufoasa si rotunda, a treia, un zdrahon care voia neaparat sa puna ordine si sa aranjeze altfel mobila. Motanul n-a inghitit-o pe nici una, scuipa si scotea ghearele cind voiau sa-l mingiie, si cum pentru Oscar Delavilla mai presus de motan nu era nimeni, femeile n-au mai revenit. Nici vreo alta care sa arate diferit. De atunci trecusera aproape trei ani si burdihanul lui Oscar Delavilla se tot marea.
Oscar Delavilla isi amintea tot mai rar de cele trei femei din viata lui, nici nu le mai tinea minte numele. Ii povestea din cind in cind motanului despre celelalte femei cu care se intilnea pe ascuns si pe care hotarise sa nu le mai aduca acasa. Motanul isi freca trupul de pantalonii lui, il privea mijindu-si ochii, dar de cele mai multe ori adormea cu labutele sub piept, ca un catel. Oscar Delavilla intelegea ca vorbeste de unul singur, asa ca nu i-a mai povestit si de Dolores, cu care se intilnea o data la doua saptamini, cam des, incepuse sa-si zica. Ii placea s-o asculte gol pusca, o ora sau cit avea ea timp, dupa ce faceau dragoste, intelegea ca trebuie sa se imbrace cind o vedea ca se uita la ceas, ii lasa un supliment gras cu care era convins ca-si cistiga ora viitoare. Femeia nu l-a intrebat niciodata nimic, nici el nu-i povestise nimic. Nu-i spusese nici macar ca e politist. Ar fi vrut s-o asculte mai mult vorbind, nici nu-i stia numele adevarat, era convins ca Dolores era un nume de strada, nu stia de unde venise, daca avea rude, nu-i stia virsta, arata de vreo douazeci si opt de ani, credea el, dar cu femeile cu meseria ei adevarul era mai mereu altul. Incepuse sa-i placa de ea, nu numai s-o vada dezbracindu-se, dar ii era jena sa-i spuna, sa nu-i rida-n nas. Ar fi luat-o cu el sa vada reactia motanului, dar se temea sa n-o scuipe si pe ea si atunci n-ar mai fi avut nici un rost s-o intilneasca. O singura data ea il intrebase de ce nu apare mai des. Ii raspunsese ca e foarte ocupat si ea daduse din cap fara alte vorbe, ca si cum ar fi stiut totul.
Afla de la ea mersul lumii ei. In ora in care nu-i tacea gura, in pat, ii vorbea despre colegele de breasla, cine si de prin ce tara s-a pripasit in oraselul lor, le numea pe fiecare, le descria trupul, infatisarea si sufletul, Oscar Delavilla era sigur ca le-ar recunoaste dintr-o ochire de s-ar ascunde in multime. Afla mai ales, si nici asta nu putea sa uite, despre pestii care stapineau femeile, despre afacerile lor, de citeva ori spusele ei l-au ajutat sa prinda citiva hoti care n-aveau vreo legatura aparenta cu prostitutia.
Avea o singura apasare Oscar Delavilla. Nu putea spune nimanui ca se intilneste cu o prostituata de la care culege informatii, numele ei, chiar si cel neadevarat, cum era sigur, n-aparuse in niciunul dintre rapoartele sale, nici cel mai apropiat coleg nu-i banuia escapadale. O fi prostitutia semilegala, dar lumea n-o prea accepta. Doar ii spunea lui Dolores sa aiba grija, sa n-o prinda gasperii intr-o zi si sa fie nevoit s-o salveze. “Gasperii? “ intrebase mirata si rizind Dolores. Gasperii, curcanii, sticletii, politaii, gaborii, cerberii, cum vrei sa le spui. “Imi place ca vrei sa ma salvezi… Sa stii ca fac treaba asta doar din cind in cind si la mine acasa. Si n-am peste. “ “Daca te inhata vreunul sa-i dai plata?” , intrebase Oscar, ca orice om nevinovat si curios, care nu stie cum stau treburile cu tirfele. “Sa-l vad eu pe ala! Il spintec!” , spusese femeia aratind ca e mai apriga decit parea. “ Chiar insista unul sa aiba grija de mine si i-am zis c-o sa-i tai coaiele daca nu-si vede de treaba. A ris in hohote si m-a lasat in pace. “ Oscar Delavilla a fost atit de incintat, incit a hotarit in acea zi ca data viitoare cind avea s-o vada dezbracindu-se sa-i ceara sa renunte la meseria ei, sa-si duca traiul alaturi de el, dar data urmatoare i-a lipsit curajul si tot asa a aminat de mai multe ori si cind hotarise in sfirsit s-o faca, a descoperit cu groaza ca Dolores era cadavrul ascuns sub boschetii dintr-un parc pe care fusese el trimis sa-l identifice. In primele clipe n-a reusit sa scoata o vorba, noroc ca nu era singur, iar colegul care-l insotea incepuse masuratorile. N-a dat nimic de banuit. Ce gasisera in parc ar fi stirnit oroare oricui.
Oscar Delavilla era un barbat incapatinat. Hotarise sa intre in politie cind frate-sau mai mic, al de ajunsese pompier in America, fusese prins vinzind droguri. Nici nu-si terminase scoala, dar il prostisera membrii unei gasti de cartier sa-i ajute sa scape mai repede de marfa. Frate-sau iesise basma curata pina la urma, n-avusese la el decit vreo trei pliculete si fusese prins prima oara, dar Oscar Delavilla hotarise sa nu-i scape din ochi pe membrii gastii si nu s-a lasat, ani mai tirziu, pina nu i-a vazut dusi la puscarie. Avusese si de patimit in urmarirea lor, o cicatrice urita in dreptul coapsei ii amintea mereu de rafuiala cu grupul trimis la pirnaie, din care scapase ca prin urechile acului. Marea captura de droguri o reusise cam in perioada aceea. Spitalizarea vreme de citeva saptamini, captura si sentinta judecatorilor care trimisesera un grup mare dupa gratii pentru foarte multi ani i-au adus lui Oscar Delavilla faima peste noapte. A refuzat sa se mute in alt oras mai mare, cum i se propusese, aici se nascuse, aici voia sa moara. Dar se intimplase tot atunci ca unii dintre colegi sa-l priveasca chioris, nu-ntelegea daca numai din invidie sau pentru ca le cam stricase socotelile. Odata cu grupul de traficanti cazuse si un politist pe care chiar aceia il dadusera-n git. Oscar Delavilla nu intelegea de ce-i poarta pica tocmai lui si s-a izolat si mai mult. Traia singur, fara prieteni.
In mai putin de o zi dupa ce descoperise cadavrul lui Dolores, Oscar Delavilla hotarise sa nu se lase pina nu afla cine o omorise si inca intr-un mod atit de bestial, desfigurind-o. Dolores ii povestise destule despre tirfele si pestii care-si faceau veacul linga parcul municipal, dar si prin alte vaduri bune ale orasului. Vazuse si el cum aparusera ca ciupercile imigrantele din est, care se prostituau obligate sau de buna voie. Numarase cluburile si barurile rasarite peste noapte in fata carora trageau masinile ultimul racnet. Stia ca se refacuse reteaua de trafic de droguri, sau aparuse alta, ori poate erau mai multe, ii lipseau dovezile, nimeni nu vorbea despre asta, n-avea un fir de care sa traga. Aflase de traficul cu femei, banuia ca exista o legatura, sau poate aceiasi oameni se ocupau si de una, si de alta. Nimeni dintre cei prinsi nu vorbea si nu daduse-n git pe nimeni, iar el se simtea cu miinile legate. Era convins ca Dolores nu avusese dusmani si nici n-o omorise vreun Jack Spintecatorul care uraste femeile. Femeia vazuse ceva, facuse ceva sau se pregatea sa faca si trebuia oprita.
Dar Oscar Delavilla era incapatinat. Lua la puricat toate cazurile mai recente de batai intre betivi sfirsite cu capete sparte, de omoruri nesolutionate, de pustani arestati pentru contrabanda. Se intilni cu toate sursele care ii furnizasera de-a lungul anilor informatii. Discuta cu cei doi colegi cu care se mai vizita din cind in cind la un pahar de vin rosu. N-a gasit nimic.
Norocul i-a dat un semn cind se astepta mai putin.
AUTORUL
Nascut in ianuarie 1946, Stelian Turlea a urmat studii de filologie (1968) si filosofie (1976), la Bucuresti, a fost aproape trei decenii redactor de politica externa (revista “Lumea”), a condus, dupa 1989, revistele “Lumea”, “Zig-Zag”, apoi ziarul “Meridian”, dupa care a lucrat in televiziune, ca sef al departamentului de stiri al Antenei 1. Din 1996 lucreaza la Protv, din 2000 este si editor senior al “Ziarului de duminica”.
Este autor a treisprezece romane, zece carti de publicistica, noua carti pentru copii si doua traduceri. A ingrijit cinci albume (unul in trei volume despre Bucurestii in vremea lui Carol I; un altul despre lucrarile publice in vremea lui Carol I; Palatul Patriarhiei; Palatul regal; Cronica restaurarii Palatului vechi B.N.R.).
A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii (2003), Premiul Asociatiei Editorilor din Romania pentru literatura pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociatiilor Scriitorilor din Bucuresti (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii in 2000 si Premiul AER pentru roman in 2003.
CARTEA
Ileana, eroina din bestsellerul Arunc-o pe sora-mea din tren!, este rugata de un tinar om de afaceri sa-i caute sora disparuta in Spania. Misiunea se dovedeste dificila si periculoasa. Ileana nimereste in miezul unei retele hispano-romane de prostitutie si de traficanti de carne vie si droguri ai carei membri incearca s-o sperie si nu se dau in laturi nici de la asasinat pentru a-si mentine afacerea. Rasturnarile de situatie, actiunile surpriza tipice unui roman politist sfirsesc cu dezmembrarea retelei, dar, asa cum se intimpla si in realitatea cu care ne bombardeaza zilnic mass-media, capii nu sint prinsi, ba chiar se subintelege ca-si vor continua nestingheriti activitatea.
» “Avem nevoie de povesti si o sa avem cit vom trai. Daca se intimpla sa fie despre realitatea din jurul nostru, chiar si fara s-o infrumuseteze, e cu atit mai bine. De pilda, eroina unei carti de-acum citiva ani, simpatica multora, fragila dar razbatatoare, este trimisa intr-o tara straina in cautarea altei femei pe care nici macar n-o cunoaste, e amenintata pentru ca tulbura aranjamente profitoare pentru unii, persevereaza si cistiga. Chiar daca stie ca e prea mica sa schimbe o lume in care toate vor continua aproape la fel. Nu e o poveste pe care o auzim doar daca deschidem televizorul la jurnalele de stiri? Nu e poveste din care toti vrem sa facem parte? Nu e o poveste in care ne-am dori din tot sufletul sa schimbam ceva?” – Stelian Turlea
» “Prolificul si proteicul scriitor Stelian Turlea, autor de romane, de carti pentru copii, de jurnale de calatorie, de volume de publicistica, este in mod surprinzator el insusi in tot ceea ce scrie. Intre comentariile pe teme de politica internationala pe care le facea cindva la revista «Lumea» si editorialele pe care le publica in ultima vreme in «Ziarul de duminica», exista o deplina continuitate stilistica. In acelasi raport, de continuitate, se afla intreaga sa publicistica si miile de pagini de proza tiparite pina in prezent. Orice text scris de mina lui Stelian Turlea este inteligent si captivant, are ritm si un patetism sobru, de un desavirsit bun-gust.” – Alex Stefanescu