In linii mari, biografia englezului James Clavell este cunoscuta sau poate fi banuita, din romanele sale, unde apare sub chipul personajului Peter Marlowe. S-a nascut in Australia, s-a intors in Anglia, a luptat in Asia in timpul celui de al doilea razboi mondial, a fost prins de japonezi si trimis in cumplitul lagar de la Changi. Dupa razboi, ajunge in cele din urma sa lucreze ca scenarist si regizor la Hollywood. Scrie citeva filme precum The Fly sau Marea evadare (1963), care ii aduce un premiu din partea Ghildei Scenaristilor. Scrie si regizeaza Domnului profesor, cu dragoste (1967), cu Sydney Poitier in rolul principal, care a avut un succes consistent in epoca.
Cariera de scriitor, Clavell si-o datoreaza in parte unei greve a scenaristilor care l-a lasat o vreme fara job si i-a oferit timpul necesar scrierii primului sau roman, Changi, inspirat din experienta sa in lagarul japonez. Cartea este un mare succes, la fel si filmul realizat dupa ea. Urmeaza pentru Clavell marea aventura a realizarii acelei Saga asiatice, citeva romane de urias succes a caror actiune se petrece in Extremul Orient, in diverse epoci si care se vor o cronica a interactiunii Est-Vest, prezentata printr-un extrem de bine documentat amestec de fictiune si adevar istoric.
Shogun, cel mai popular roman din serie, este un bun exemplu in acest sens. A descoperi adevarul istoric din spatele fiecarui personaj, al aproape fiecarui element din carte se poate dovedi un joc fascinant. Totul este, in linii mari, exact: navigatorul John Blackthorne a fost, in realitate, englezul William Adams, Toranaga a fost Tokugawa Yeyasu, cel care a reusit sa puna mina pe intreaga Japonie in 1600 etc.
Atit imensul succes de librarie al romanului, la inceputul anilor ‘70, cit, probabil, si faptul ca James Clavell lucra in industrie au facut ca Shogun sa fie adaptat, in 1980, sub forma unei mini-serii TV care s-a dovedit, ea insasi, un eveniment.
Perioada era propice unui astfel de format, anii ‘70 fiind o adevarata “epoca de aur” pentru miniserialele de televiziune: e vremea cind Om bogat, om sarac (1976) sau Radacini (1977) dadeau lovitura (au fost preluate si difuzate pina si la noi!). Shogun a venit in siajul acestora si a inspirat, la rindul lui, un alt val de serii TV istorice, dintre care foarte populara a fost celebra Pasarea spin. Putine dintre acestea mai pot fi vazute astazi fara a stirni zimbete.
Shogun a incalcat numeroase tabuuri TV
Care au fost atuurile acestei adaptari TV? Sub supravegherea atenta a lui Clavell insusi, in post de scenarist si, mai ales, de producator, filmul s-a indepartat cit mai putin posibil de carte si si-a permis libertati de productie neobisnuite pentru Statele Unite, de la durata serialului (noua ore, 12 cu tot cu reclame), la grija pentru autenticitate dovedita de decoruri si costume, de la fidelitatea fata de cuvintul scris si pina la decizia foarte curajoasa de a lasa personajele nipone sa vorbeasca numai in japoneza, fara subtitrare! De asemenea, Shogun isi permitea sa incalce numeroase tabuuri TV americanesti, nuditate, violenta, discutii deschise despre sexualitate (in viziune nipona) si seppuku.
Pe linga acestea, actorii din Shogun sint perfect alesi pentru rolurile lor: Richard Chamberlain este Blackthorne, celebrul Toshiro Mifune este cu adevarat imperial sub chipul lui Toranaga, John Rhys-Davies, la unul dintre primele lui roluri, este Vasco Rodriguez, in timp ce alte roluri importante sint jucate de mari vedete din Japonia: Yoko Shimada (Mariko), Frankie Sakai (Yabu), Yuki Meguro (Omi san) etc. Nu trebuie uitata nici vocea lui Orson Wells ca narator si nici muzica lui Maurice Jarre.
Asa cum se intimpla de multe ori in istoria filmelor, rolul lui Blackthorne nu urma sa ii revina lui Richard Chamberlain, cunoscut la vremea respectiva mai ales datorita succesului serialului TV Dr. Kildare. Initial, Clavell i-ar fi vrut mai degraba pe Sean Connery sau Albert Finney, dar Chamberlain isi dorise rolul inca de cind citise cartea si isi instruise agentul sa fie atent si sa actioneze daca cineva ar fi vrut sa adapteze Shogun.
Succesul lui Shogun la TV a fost impresionant. Dincolo de numeroasa serie de premii (printre care trei Globuri de Aur si trei Emmy), postul NBC a inregistrat o audienta uriasa. In serile in care un nou episod era difuzat, restaurantele si cinematografele americane numarau mult mai putini clienti. Mai mult, este aproape sigur ca aceasta mini-serie TV a facut cea mai buna reclama culturii nipone in SUA si a facut sa creasca numarul restaurantelor japoneze.
Dupa trei decenii, Shogun reuseste performanta de a fi imbatrinit foarte frumos. Ramine la fel de impresionant ca in 1980, superior unor productii recente (de exemplu Ultimul samurai), iar versiunea pe DVD de noua ore reda exact originalul care, intre timp, fusese hacuit destul de crud in forma unui film de cinema si a unui film pentru televiziune.