Prima oara te-am vazut prin 2000, realizai emisiunea “Convorbiri literare” la Radio Iasi, erai intr-o escapada ieseana…
O escapada destul de lunga. Am stat vreo doi ani si jumatate spre trei ani atunci in Iasi, era a doua dupa cea din ‘97-’98 cind am stat un singur an.
Ce cauta un banatean in Moldova?
Asa simplu spus, as zice femei. Mai exact o singura femeie, ca suna prost asa. Sotia mea este ieseanca, adica nascuta in Iasi, iar o perioada am stat impreuna aici, o perioada in Timisoara, acum stam in Timisoara.
Ai ajuns la roman si ai tinut sa precizezi ca nu este o carte autobiografica. Ai oferit multe dezmintiri in legatura cu anumite fapte, prietenii care ti s-ar fi atribuit din Noapte buna, copii!
Da, pentru ca in momentul in care ii spui cuiva ca unul dintre personaje este din Banat si ajunge in Iasi, unde se apuca de scris si devine scriitor, cind o parte din personaje ajung in America si cind o parte din actiune este plasata intr-un sat din Banat, iar o parte in Iasi…
Mai important decit atit, este plasata in viata literara ieseana.
O parte, da. Dar cred ca asa fac scriitorii in general, oricit am incerca sa amestecam biografia cu fictiunea. In general, scriitorii se folosesc de ceea ce au stiut, de ceea ce au cunoscut, dar nu se descriu pe ei insisi oricit de orgoliosi ar fi si nu descriu lumea exact asa cum au cunoscut-o, decit eventual in jurnale sau in memorii, si nici atunci macar nu sint onesti suta la suta.
In Noapte buna, copii! incerci sa recreezi atmosfera anilor ‘80, acesta fiind unul dintre palierele cartii, ani in care tineretea se inscria in niste limite, erau constringeri de tot felul, dar cu toate acestea nu este omorita acea perioada.
Nu. De fapt, scopul meu a fost sa descriu, intr-o bucata din carte, copilaria. Si asta am remarcat dupa aceea gindindu-ma la lecturile mele din copilarie si uitindu-ma si pe forumurile cititorilor, care sint foarte interesante. Atunci cind scrii sau citesti despre copilarie, epoca in care ai trait sau in care traiesc personajele din carte este mai putin importanta. Pretentios spus, exista niste coordonate comune ale copilariei, copilul universal, dar dincolo de asta, fie ca citesti Amintirile lui Ion Creanga, fie ca citesti acum Bajenaru, Cismigiu et Comp., care e plasat in interbelic si in Bucuresti, o perioada si un loc pe care eu nu le cunosc aproape deloc, fie ca citesti Medelenii, citesti despre copilarie si cumva recunosti lucrurile respective sau retraiesti epoca, sau te trimite iarasi in cea mai frumoasa perioada pe care o traiesti in viata. Imi amintesc, de exemplu, ca am citit la un moment dat un fragment de memorii, nu mai retin al cui, dar s-ar putea sa fie vorba de Nicolae Manolescu intr-unul din volumele de Teme, si era acolo relatata joaca unor copii in timpul celui de al doilea razboi mondial prin gropile de obuze, o perioada in care americanii bombardau Ploiestiul sau Bucurestiul si in care oamenii mureau in jur, dar copiii se jucau printre gropile de obuze sau, mai tirziu, printre tancuri, fiindca exista perioada aia frumoasa de inocenta, pofta de joaca si energie parca nesfirsite de care intotdeauna ne amintim cu placere, indiferent de circumstantele din jur. Bine, acuma nu vorbesc de situatii foarte tragice, cum sint cele in care avem de-a face cu copii orfani. Insa copilaria este o perioada frumoasa si e placut sa scrii sau sa citesti despre ea. In ce am mai descris ulterior, adica perioada de dupa ‘90 si asa-zisa epoca de tranzitie si maturizare a personajelor, deja lucrurile sint probabil mai intunecate. Se si pierde ceva din inocenta copilariei, dar probabil ca s-a pierdut ceva si din inocenta noastra dupa ‘90.
Este si o carte despre tarimul fagaduintei. O parte din actiune se petrece in Statele Unite, in Los Angeles. E si aici un episod biografic. La un moment dat ai luat calea Americii, ai decis sa emigrezi, si asta ti-a servit foarte bine drept documentare pentru volumul acesta.
Da, aceasta a fost partea care ar putea sa fie asociata cu biografia mea pentru ca am fost in America.
A fost o excursie de documentare.
A fost si o expeditie de prada pentru ca cu banii strinsi in America ne-am intors si ne-am cumparat un apartament in Romania. Referindu-ma insa strict la roman, eu am descris in carte niste intimplari pe care nu le-am trait. In primul rind ca eu nu am trait in Los Angeles, in California, dar probabil ca m-as fi simtit mai bine daca as fi trait acolo, e o zona mai calda, iar eu sint foarte friguros. Eu si Alina, sotia mea, am stat undeva in nord, in zona Seattle, unde ploua aproape tot timpul. Exista totusi niste detalii pe care le-am invatat acolo si pe care le-am putut folosi in carte. In rest, personajele mele fac niste chestii pe care eu probabil nu le-as fi facut niciodata. Cel mai cuminte dintre cei trei care ajung in America devine agent de vinzari la o firma de componente electronice, nu ma pricep la domenii. Un alt personaj face trafic de droguri, iar la asta n-as spune nici ca ma pricep, nici ca nu ma pricep, pentru ca n-as indrazni niciodata sa fac asa ceva. Sint un om cu frica de lege destul de bine implantata.
Si altfel cu preocupari destul de difuze pentu cei care sint in cimpul muncii: redactor de carte, traducator, scriitor si publicist. De unde vine propensiunea asta a noastra spre literatura cind avem de-a face cu anumite nume? Altfel nu punem umarul foarte usor la viata literara.
Nu stiu daca e vorba neaparat de o propensiune spre cultura sau spre literatura in general, cit mai degraba o fascinatie pe care o exercita asupra noastra vedetele. Adrian Paunescu, de exemplu, cam asta a fost de prin anii ‘70 pina la moarte. Am mai spus asta, au existat poeti mult mai buni decit el care au murit mai putin observati. Iasul, de exemplu, a avut cel putin doi poeti care au murit, din pacate, in ultimii ani, Mihai Ursachi si Cezar Ivanescu, si care sint in alta liga. Paunescu este in Divizia C comparativ cu cei doi. Si totusi, in afara de mediul cultural in general, moartea lor a trecut mai degraba neobservata si nu e corect, desi exista un cliseu: timpul face dreptate si s-ar putea ca in domeniul acesta timpul sa faca dreptate.
Nu e o tema falsa “literatura si publicistica”? De ce ne mai atrage aceasta dihotomie, avind in vedere ca foarte multi dintre scriitori au obiceiul de a publica texte si uneori foarte angajate politic?
M-am gindit la un moment dat la asta si mi-am dat seama ca s-ar putea sa fie vorba pe de o parte de o ramasita a gindirii de secol XIX, cind intelectualul era considerat si un fel de purtator de cuvint sau de drapel al natiei sau al vointei natiei. La ora actuala scriitorii ca intelectuali ar pastra cam acelasi rol pe care ar fi trebuit sa il aiba in secolul al XIX-lea. Intelectualii fac revolutia de la ‘48, se ocupa de trezirea constiintei nationale, participa la Marea Unire. Ei bine, lucrurile nu ar trebui sa stea neaparat asa. Intelectualii nu ar trebui neaparat sa se implice politic. Daca se implica politic, dupa parerea mea, ar trebui sa fie intr-o pozitie critica, in general fata de puterea politica. Deci o data ca este ramasita epocii de care am pomenit, iar pe de alta parte s-ar putea sa fie vorba si de o nevoie de vizibilitate pe care o are totusi intelectualul. El vrea sa transmita ceva. Dupa cum ai spus, cartile se vind in tiraje destul de mici, mesajul lui ajunge mai degraba printr-un text publicat in ziar decit printr-o carte. Sau textele publicistice ar purtea sa aiba si rolul de semnal.
Dar in acelasi timp publicistica il expune foarte mult pe scriitorul roman, il introduce in discutii isterice de multe ori.
Dar nu stiu daca e neaparat vina lui. Daca se urmareste traseul unui scriitor sau al unui intelectual, parcursul lui publicistic, nu stiu daca e neaparat relevant pentru opera lui intru totul. Acum ma gindesc la cazul meu, pentru ca eu am scris texte critice si la adresa actualei puteri, si la adresa fostei puteri, si la adresa puterii dinainte, dar asta nu ma face angajat, sper eu, in nici o tabara si nu are neaparat legatura cu literatura, cu fictiunea pe care o scriu decit dintr-o anumita perspectiva strict bibliografica decit una angajanta. Nu m-as inscrie intr-un partid politic nici pentru un post de senator si nici pentru unul de parlamentar UE si nici nu as avea o postura laudativa.
Cu toate acestea, publicistii intr-o anumita perioada a vietii lor au ajuns intr-o anume parte a spectrului politic: fie au obtinut diverse posturi, fie s-au ales chiar cu carte de munca, nu numai cu carnet de partid.
Nu discrediteaza institutia comentatorului o asemenea urmare?
Eu cred ca depinde si de telul pe care-l are respectivul om. De exemplu, daca exista un editorialist care este absolvent de Stiinte politice si urmareste o cariera politica, pentru el era normal ca la un moment dat sa activeze in domeniul politic, de o parte sau de alta, dar chiar in interior.
Insa el nu a ajuns acolo in urma atacurilor virulente, a criticilor foarte consistente pe care le-a adresat la un moment dat puterii, ci dupa o perioada in care a laudat puterea.
Dar cred ca asta se face cam peste tot. Nu avem ce face. Cred ca se practica si in Occident, probabil mult mai stilat, dar se practica cam aceeasi metoda, te asociezi cu cei pe care ii simti ca iti sint alaturi si ii respingi pe cei care s-ar putea sa capete accente critice fata de atitudinea ta, nu neaparat politica, ci in general. E vorba de afinitati. Nu avem ce-i face din pacate.
“Toti autorii traim sub patima de a comunica ceva”
Victoria Cantir
In discursul sau, Radu Pavel Gheo a povestit despre legatura sufleteasca pe care o are cu orasul Iasi. “Romanul Noapte buna, copii! este pentru mine un fel de recunostinta a legaturii mele cu Iasul, este un omagiu adus acestui oras, in special Iasului literar. Ironia cu care am scris romanul este mai degraba un joc, si asta pentru ca toti autorii traim sub patima de a comunica ceva”, a declarat Radu Pavel Gheo.
Bogdan Cretu, membru al juriului, a prezentat publicului romanul care a cistigat premiul pentru debut, precizind ca este o mare bucurie acordarea acestui premiu unei opere in proza, deoarece scriitorii tineri apar mai greu in Iasi. Acesta a punctat asemanarile dintre cele doua romane cistigatoare. “In ambele volume este vorba despre personaje care isi reinventeaza copilaria si care fug in Statele Unite pentru visul lor si pentru o alta viata. Ambele sint romane pe care tinerii cred ca le-ar citi cu mare placere. Cartea Dezmat in unu a lui Briscan Zara este extrem de prietenoasa cu cititorul pentru ca toate intimplarile sint transformate in poveste”, a declarat Bogdan Cretu.
La aceasta introducere, Briscan Zara, desi vadit emotionat, a dat dovada de umor, felicitind juriul pentru alegerea excelenta de a-i acorda acest premiu.
“In adolescenta, cind eram revoltat, am zis ca, daca o sa iau un premiu, nu am sa multumesc nimanui pentru acesta, acum ma simt onorat sa o fac. Cartea am scos-o singur si intr-adevar se aseamana cumva cu romanul lui Radu Gheo pentru ca are America in miezul povestii. Acum, stau aici si ma simt ca o Cenusareasa luata de la gura sobei si asezata linga oameni straluciti”, a spus Briscan Zara.
Premiul National de Proza a fost recompensat cu 6.000 de lei, iar cel pentru cel mai semnificativ debut iesean de 1.000 de lei. Grand Hotel Traian a fost sponsorul principal al acestui eveniment, avind ca partener Universitatea “Petre Andrei”, prin rectorul Doru Tompea.
Premiul National de Proza “Ziarul de Iasi” a fost initiat in 2003, din dorinta de a-i recompensa pe cei mai buni scriitori romani si de a oferi repere valorice cititorilor pasionati de literatura. Pina acum, au fost recompensati cu acest premiu scriitorii Gabriela Adamesteanu, Ovidiu Nimigean, Mircea Cartarescu, Ioan T. Morar, Petru Cimpoesu, Bogdan Popescu, Ion Iovan si Cristian Teodorescu. Laureatul de anul trecut, Cristian Teodorescu, a fost apreciat de juriu pentru romanul Medgidia, orasul de apoi, aparut la Editura Cartea Romaneasca.