Toy Dolls este o formatie coagulata in jurul personajului Olga, porecla lui Michael Algar, vocalist, chitarist, compozitor. Istoria grupului incepe prin 1979, in iuresul uraganului punk. Totusi, Toy Dolls nu sint punkeri pur-singe, in sensul consacrat deja. Trupetii provin, ca majoritatea congenerilor, din lumea muncitoreasca a suburbiilor industriale, pauperizata accelerat in anii ‘70 ai secolului trecut. Dar viziunea lor artistica nu se opreste la cerintele sociale acute, cum se intimpla in cazul “generatiei X”. E centrata pe ironie, nu pe-o critica fara compromis. Celebrul strigat de lupta “Money, show, go!”, cu care punkerii asaltau redutele industriei muzicale, la masa negocierilor, capata o tenta parodica prin adaugarea unui pirt ca break in mijlocul vreunui LP.
Nestavilita dispozitie ludica a lui Algar accentueaza tripla demistificare a realitatilor, fara indoiala neplacute, cu care se confrunta Anglia acelor ani. Mai intii se infige un ac in comoditatile si ifosele unui anumit fel de-a fi in societate, cel cunoscut drept “ipocrizia engleza”. Apoi se inteapa balonul showbiz, cu poncifele si regulile sale nescrise. In sfirsit, se demistifica insasi “fabricarea” muzicii rock, fie parodiind cliseele pieselor “de succes”, fie introducind pasaje de zgomot ambiental, accidental inregistrat pe discuri. Un latrat de ciine, un nechezat de cal, motoare de masini, sonerii telefonice, apa din baie, sforaituri, basini, farfurii sparte, usi neunse etc. Totul pus exact acolo unde trebuie, fara sa distoneze, fara sa irite urechea. Dimpotriva. Reactia cea mai frecventa la asemenea incidente? Risul!
Elementul de referinta in muzica si in spectacolele Toy Dolls este parodia. Asumata la nivel de concept, nu-i gratuita, ci bine facuta in cunostinta de cauza. Melodia, orchestratia si executia denota pregatire muzicala fara cusur, in principal din partea lui Michael Algar. Varietatea stilurilor si genurilor abordate poate uimi pina si pe cel mai competent muzicolog de instructie clasica. Sa interpretezi cu instrumente rock, de exemplu Toccata si Fuga Opus 565 a lui Bach, e o performanta meritorie. Au realizat-o destui rockeri. Dar sa faci acest lucru in registru parodic presupune mai mult decit abilitatea de-a urmari corect o partitura. Algar, ca si toti cei care i-au fost parteneri in trupa de-a lungul anilor, nu se limiteaza doar la atit. Priviti unul dintre putinele concerte inregistrate video. Tipii danseaza in timp ce executa niste adevarate cimilituri compozitionale. Arpegii vocale polifonice insotesc melodii perfect cantabile intr-un ritm pe care speed-metalistii il pot invidia fara jena. Universul muzical configurat pe discurile Toy Dolls asimileaza elemente din toata lumea si din toate timpurile. Pastisa se alatura parodiei, solourile de chitara se imbina cu giumbuslucurile, ritmul e trepidant fara efort. Iar cind totul pare o gluma, dinamica piesei spulbera orice dubiu ca e un fleac obtinut din intimplare. Nimic nu-i intimplator, dar e absolut incintator!
S-ar cuveni si un excurs pe marginea versurilor. Jocurile de cuvinte, trimiterile sub- si hypertextuale, referintele incrucisate pot fi descilcite numai de-un literat de expresie anglofona. Pentru cei cu alta limba materna, ramine placerea auditiei cu textul sub ochi. Daca se pot dezlipi de la ecran…