– Fragment –
*
Incepuse sa se insereze cind aparu secretara, infofolita si uda pina la piele, iar el crezu la inceput ca a reusit sa scape de copil. Dar dupa ce strinse umbrela si dezbraca paltonul mare de blana, vazu ca are fixat pe corp un dispozitiv in care sedea un bebelus energic, cu obrajorii rosii si o suzeta enorma, care il studia cu curiozitate linistita. Directorul intreba uimit: asa se ambaleaza un bebelus? Puteai sa-l sufoci. Dar secretara se arata imperturbabila si pe un ton nou, agresiv, foarte diferit de tonul ei obisnuit din orele de program, spuse: “Ai incredere in mine”, apoi aseza pruncul pe covor si ii schimba suzeta. Micutul privi incoace si incolo de parca era in cautarea unei tinte care sa merite osteneala, scoase din gura suzeta cea noua, se intoarse pe burta si incepu sa se tirasca cu o viteza surprinzatoare, tinind suzeta intre degete.
Secretara ii trinti cu acelasi ton iritat, de familiaritate: “Gata, ia-te dupa el, ai promis ca ai grija de el”, dupa care lua articolul, il citi cu atentie, foarte incet, cu o figura severa, apoi privi fotocopia neclara a fluturasului de salariu rupt care fusese gasit asupra femeii ucise, o rasuci pe toate partile si se adresa directorului, care incepuse deja sa paseasca sovaielnic pe urmele copilasului:
— La ce data a avut loc atentatul?
Iar cind primi informatia, spuse ca femeia ar fi absentat de la lucru o luna intreaga inaintea atentatului. Deci probabil ca in clipa mortii nu mai apartinea de personalul intreprinderii, desi, din cine stie ce motiv, primise totusi salariul, iar tot articolul acesta infam se bazeaza pe o eroare.
Dar directorul – fara a-si lua macar o clipa privirea de la bebelus, care acum ajunsese in pragul usii, si intrebindu-i daca sa-l lase sa iasa pe coridor sau sa-l opreasca acolo – raspunse cu raceala:
— Apartine sau nu apartine, eroare sau nu, trebuie verificat cine este angajata aceasta si din ce cauza am pierdut-o din vedere cu totii atit de usor. Caci daca a fost concediata sau chiar daca a plecat din proprie initiativa, atunci cum se face ca si-a primit salariul luna aceasta? Ar fi trebuit sa figureze pe undeva prin dosarele noastre. Deci da-i drumul, te rog, e pacat de timpul nostru, al tuturor.
Cu aceste cuvinte, iese pe urmele copilului, care se speriase o clipa de intunericul de pe coridor, dar isi revine repede si incepe sa mearga cu avint sporit de-a busilea spre biroul patronului.
“Si apoi ne miram ca la douazeci de ani astia nu se mai multumesc cu Himalaya”, gindeste directorul, urmarind pas cu pas pruncul ce inainteaza vioi, se opreste din cind in cind fara sa semnalizeze si se asaza cazind putin pe ginduri, dar revine rapid la traseul sau, mentinind deocamdata directia initiala. Iar barbatul robust, de statura mijlocie, care se apropie de patruzeci de ani, in al carui par tuns scurt mijesc deja primele fire argintii, e cuprins brusc de un val de oboseala profunda, dar si de un fel de animozitate ciudata fata de femeia anonima care a plecat la piata fara un act de identitate la ea special ca sa-i creeze lui probleme, lasindu-l flamind, insetat si obosit dupa o zi de munca, incarcat cu responsabilitatea de a o identifica.
Bebelusul ajunge la capatul coridorului si se opreste linga usa biroului patronului, care desigur ca la ora asta cineaza acasa linistit, convins ca directorul ii va apara reputatia. Usa decorativa, capitonata elegant cu pernite de piele neagra, pentru a nu lasa sa razbata in afara secretele profesionale care se urzesc in spatele ei, stirneste instinctele copilasului, care bate aprig in ea cu suzeta, ce printr-o minune nu s-a pierdut in cursa aceea lunga. Dar din capatul coridorului se aude strigatul de izbinda al secretarei, care a reusit deja s-o identifice pe posesoarea fluturasului de salariu. “Totusi e ordine in departamentul meu”, gindeste directorul satisfacut, se apleaca si ridica bebelusul, risipind dintr-o singura miscare vraja usii inchise, si, inainte sa protesteze il ridica in aer si il duce ca pe un avion deturnat inapoi la maica-sa, care a afisat pe ecranul multicolor al calculatorului nu numai datele personale, ci si o fotografie reusita, imaginea color a chipului zimbitor si luminos al unei femei nu prea tinere, cu par saten deschis.
— Sint aproape sigura ca ea e femeia pe care o cauti, declara secretara pe un ton triumfator, ti-o scot imediat la imprimanta, ca s-o ai la indemina. Uite, stiu si data la care a fost angajata, o sa gasesc chiar si interviul de angajare pe care i l-ai luat.
— Eu am angajat-o? se mira directorul – dar nu-i preda inca bebelusul, care striveste cu palma lui micuta u-rechea celui care il poarta.
— Pai, cine altul? Ai fost transferat aici in iulie anul trecut si ai dispus imediat ca nimeni sa nu fie angajat sau concediat decit prin intermediul tau.
— Pe ce post am angajat-o? intreaba directorul neplacut impresionat de implicarea sa personala in cazul angajatei ucise. La ce departament? In ce sectie? Cine e seful ei direct? Ce ne spune calculatorul tau?
In acest punct, calculatorul se dovedeste mai zgircit cu raspunsurile. Conform codului personal, ea a fost atasata unei echipe de muncitori la curatenie, migrind de la un departament la altul.
— Atunci nu-i de mirare, murmura directorul cu tristete, ca si moartea ei s-a pierdut la noi printre sectii…
Dar secetara, care lucreaza aici de multi ani – si care a avut idei si initiative foarte inspirate de-a lungul anilor, de exemplu, schimbarea numelui “Sectia de personal” in “Departamentul de resurse umane” sau introducerea fotografiilor tuturor angajatilor in calculator – nu e de acord cu diagnosticul directorului, care mai are nevoie din cind in cind de instructajul ei.
— Imposibil. Absenta cuiva nu poate trece neobservata la noi. Deasupra fiecarui lucrator, fie si ultimul dintre hamali sau oamenii de serviciu, este cineva care le controleaza prezenta si le organizeaza programul de lucru.
Secretara, framintata acum de neliniste profesionala, poate si morala, se pare ca si-a uitat casa, pe care cu putin timp in urma se straduia sa n-o paraseasca; a uitat de cei doi copii mai mari, care asteapta acasa cina; a disparut pina si potopul de iarna care biciuieste geamurile. E ca si cum acea omenie lezata a patronului s-a strecurat pe sub usa capitonata a biroului si a molipsit-o si pe ea; iat-o emotionata de noua misiune si, cu aceeasi eficienta cu care a descoperit in calculator identitatea muncitoarei, extrage din dosarul personal concluziile interviului cu directorul din vara trecuta si ii ataseaza o scurta expertiza medicala semnata de medicul intreprinderii.
Capseaza apoi interviul si formularul cu date personale, ia articolul si cele doua fotografii si le ataseaza si pe ele, si iata ca totul e deja introdus intr-un dosar nou, galbui, care ii este intins directorului ca document de pornire – cam subtirel, ce-i drept, dar o baza reala pentru cercetari.
Cum bebelusul incepe sa urle brusc in bratele lui, ea il ia si il stringe la piept, rugindu-l pe director sa intre in biroul sau si sa studieze dosarul sau cel putin sa intoarca privirea, ca sa poata astimpara foamea pruncului, numai asa o sa-i lase sa descopere “omul care ne-a bagat in rahatul asta”. Si nici nu termina de vorbit, ca si descheie primul nasture de la camasa, eliberind sinul.
*
Cel putin acum am un fir de care sa ma agat, pot sa aflu ceva despre femeia asta, gindeste el satisfacut si intra in biroul sau. Elibereaza masa de lucru si se adinceste in studierea dosarului subtirel pe care i l-a inminat secretara. La inceput incearca sa nu priveasca mica fotografie printata pe foaia de hirtie, dar privirea ii e atrasa de chipul femeii de patruzeci si opt de ani, de ochii deschisi la culoare, de linia oarecum exotica, cumva nordica, cumva asiatica a sprincenelor neobisnuite care se arcuiesc deasupra pleoapelor spre nas. Gitul rotund si lung se dezvaluie in toata frumusetea lui. O clipa, uita ca femeia aceasta nu mai este – poate ca e chiar sfisiata in bucati, iar in urma ei n-a mai ramas decit indiferenta birocratica ce pluteste peste destinul ei, parca cerind cu insistenta o dovada concreta a existentei sale.
Se simte tentat sa-i telefoneze patronului ca sa-l informeze despre progresul identificarii, insa il opreste un val de amaraciune. Daca din grija pentru imaginea sa de patron omenos batrinul a incalcat drepturile a trei functionari, atunci de ce sa nu fiarba mai departe in suc propriu si sa se framinte inspaimintat de viitorul reputatiei sale? De ce sa creada ca ordinele sale au fost executate cu mare usurinta, ba chiar cu bucurie?
Intoarce pagina cu datele personale si citeste formularul de angajare. Il strabate un fior cind realizeaza ca femeia ucisa nu l-a scris singura, asa cum se obisnuieste, ci ca el insusi l-a scris, cu mina lui, dupa dictarea ei, ca un proces-verbal de la politie:
Ma numesc Ragaiev. Iulia Ragaiev, inginer mecanic si am diploma. Dar nu nascut la oras, eu dintr-un sat mic. La margine. Foarte departe de oras mare. Acolo in sat traieste si mama mea. Si am un copil, deja mare, are treisprezece ani si tatal lui tot inginer. Dar nu traiesc cu el. Om foarte bun, dar noi ne-am despartit. Eu parasit pentru alt barbat, tot bun. Saizeci ani. Femeia lui murit de mult si el venit sa lucreze in orasul nostru, la uzina, acolo cunoscut. Si eu vrut foarte mult vin aici, la Ierusalim, si fost de acord si el. Asa venit aici, eu, el si copilul meu. Dar aici el nu gasit pentru el post bun, potrivit pentru inginer important. Si el nu vrut sa ramina asa, fara rost. Pentru ca nu merita pentru el numai matura strada sau pazeste sau asa ceva. Asa ca el intors, nu in orasul meu, in orasul lui, are acolo fiica si nepoata. Dar nu eu. Pentru ca eu vrut sa mai incerc la Ierusalim, poate reusim in el. Pentru ca mie place Ierusalim, eu iubesc si e interesant pentru mine, daca merg inapoi nu mai ajung alta data. La inceput fost cu mine si copilul, dar tatal lui spus pericolul prea mare aici si cerut sa vina inapoi. Atunci eu spus bine, sa mearga inapoi, eu mai incerc putin la Ierusalim, ce bine si ce rau, pentru ca eu pot sa lucrez orice e nevoie aici, chiar daca am diploma de inginer. Nu e important. Pentru ca si copilul se intoarce aici apoi. Asta situatia acuma. Si mama mea din sat vrea foarte mult sa vina aici la Ierusalim. Ei, mai vedem… poate vine…
Apoi urma declaratia, de asta data corect formulata de director: Subsemnata Iulia Ragaiev, posesoarea certificatului de rezidenta temporara nr. 836205, ma oblig sa accept orice munca in cadrul intreprinderii, inclusiv in tura de noapte.
Sub aceasta fraza se afla semnatura femeii ucise, cu litere enorme. La acestea se adauga o opinie:
Femeie cu statut de rezident temporar, aparent sanatoasa, singura, face impresie acceptabila. Are o motivatie serioasa pentru a munci, este deocamdata potrivita pentru departamentul servicii, desi, data fiind pregatirea tehnica, daca se va dovedi apta, o vom putea folosi in viitor intr-una din liniile de productie, fie la panificatie, fie in noua linie de papetarie si birotica.
Sub toate acestea era notata remarca medicului intreprinderii: fara probleme deosebite. Apta pentru munca.
In biroul celalalt, secretara nu pierdea timpul. In timp ce-si alapta pruncul, transmise pentru inceput la telefon directive clare, intii copiilor, apoi sotului si in cele din urma mamei sale, in legatura cu pregatirea cinei. Apoi, fara sa-si consulte seful, porni pe cont propriu o mica ancheta si cu vocea ei proaspata si agresiva il intreba pe linia interioara pe seful echipei de la panificatie din tura de zi daca are cunostinta de faptul ca o muncitoare de la curatenie, pe nume Iulia Ragaiev, absenteaza deja de multa vreme de la lucru; fara sa-l informeze despre soarta ei, se interesa daca a fost concediata sau daca a demisionat, intrebind de ce, indiferet de situatie, nu a fost informat departamentul de resurse umane, dupa cum cere regulamentul, pentru a se putea mentine la curent cu situatia.
Iar directorul, care, la biroul sau, asculta prin usa deschisa, nestiind daca si actuala ancheta are loc ca parte a procesului de alaptare, ridica receptorul exact la timp ca sa auda raspunsul sovaitor al sefului echipei de zi, care isi aminteste vag de lucratoarea respectiva, ba chiar i-a sesizat absenta, dar propune sa fie contactat superiorul ei direct, seful schimbului de noapte, care a ajuns deja la lucru impreuna cu echipa sa ca sa intre in tura. Din cite se pare, nu agreeaza tonul agresiv cu care ea se adreseaza unui salariat de rangul sau, asa ca la urma sugereaza ca superiorul ei direct sa se adreseze sefului de tura.
Eficienta secretara nu lasa insa deloc impresia ca s-ar fi simtit ofensata de nesocotirea pozitiei sale, pentru ca termina convorbirea pe un ton politicos, fara sa-i faca deocamdata nici cea mai mica aluzie despre soarta femeii disparute. S-ar parea ca moartea ei este un atu pretios, o carte pe care o tine strins la piept, prea importanta pentru a o etala prea curind. Imediat dupa aceea, il cheama pe director. S-ar parea ca in afara orelor de lucru il considera subalternul ei, mai degraba decit sa se considere ea subalterna lui.
Intrind in camera, directorul constata ca procesul alaptarii s-a incheiat cu succes, ba a avut chiar si un rezultat concret sub forma unui scutec impaturit care emana un miros care-ti muta nasul din loc. Iar in timp ce bebelusul, rumen si satisfacut, isi bitiie in aer piciorusele goale si gingureste o binecuvintare de dupa masa, ea se felicita pentru intuitia care i-a permis sa ajunga atit de repede la concluzia corecta.
— Ai sa vezi ca desi nu ne-au informat si au continuat din gresala sa-i plateasca salariul pe ultima luna, in mod oficial, la momentul atentatului ea nu mai apartinea, tehnic, de compania noastra, ceea ce ne va permite sa-i cerem scirbei aleia de reporter si redactorului sau sef sa ne ceara ei frumos scuze si sa-si arunce “cutremuratoarea lipsa de omenie” la cos si asa ii putem spune si patronului sa se linisteasca. Arunca o ultima privire chipului femeii care lucrase la curatenie, care disparu de pe ecranul luminat, spuse: Pacat de ea, ce femeie frumoasa, apoi stinse calculatorul.
— O femeie frumoasa? zise directorul socat si deschise dosarul pe care il avea in mina, aruncind o privire peste fotografia printata. Exagerezi. Daca ar fi fost intr-adevar frumoasa, mi-as fi amintit de ea.
Dar secretara nu raspunde, prinde cu gesturi experte scutecul copilasului, arunca scutecul murdar in cosul de gunoi, isi fixeaza dispozitivul, vira pruncul in el, se infasoara in paltonul gros de blana, isi arunca pe umeri o pelerina galbena fosnitoare de ploaie si bebelusul dispare din nou de parca n-ar fi fost. Ii arunca directorului o privire iute, ca si cum l-ar vedea pentru prima oara.
— Ba frumoasa, insista ea, chiar foarte frumoasa. Si daca n-ai observat cind ai angajat-o, e pentru ca tu traiesti ca un melc, inchis in propria ta cochilie, iar frumusetea si bunatatea trec pe linga tine ca umbra. Dar la ce-o sa ne foloseasca sa ne contrazicem asupra unui om care nu mai exista, ce dovedim cu asta? Oricum, mai bine sa vin cu tine la brutarie sa ne interesam cum de ne dispar lucratorii fara sa puna nimeni vreo intrebare sau sa ne informeze macar.
Directorul isi priveste secretara cu simpatie, placut impresionat de spiritul ei practic, ia din cuier geaca, se indreapta spre intrerupator sa stinga lumina si o sete subita il face sa intrebe daca are ceva rece de baut in micul ei frigider.
— Rece? Pe vremea asta? se mira ea si deschide usa frigiderului, descoperind ca nu contine de fapt nimic de baut, in afara cutiei cu lapte concentrat pentru cafea.
N-are de ales. Cu inghitituri mici, pentru a-si controla greata, soarbe lichidul rece.
CARTEA
O satira la adresa insensibilitatii si indiferentei societatii contemporane, Misiunea directorului de resurse umane construieste un univers populat de fiinte cu suflete si constiinte amortite, in care doar un eveniment cutremurator mai poate redestepta respectul pentru valori profund umane precum dragostea si compasiunea pentru semeni. Un atentat sinucigas petrecut intr-o piata din Ierusalim provoaca moartea unei femei necunoscute, asupra careia se gaseste un singur document: o foaie de salariu cu antetul intreprinderii unde aceasta lucra.
Cind un jurnalist oportunist incearca sa provoace un scandal acuzind intreprinderea de “lipsa de umanitate”, conducerea il desemneaza pe directorul de resurse umane sa se ocupe de caz. Voiajul tinarului director de resurse umane in tara de origine a femeii pentru a insoti sicriul acesteia si a lua parte la inmormintare alaturi de familie capata proportiile unei calatorii initiatice, la capatul careia va deveni mai matur, mai responsabil si mai “uman”.
Romanul a fost ecranizat de celebrul regizor Eran Riklis intr-o coproductie romano-israeliana care s-a bucurat de un mare succes de public. La gala premiilor industriei de film din Israel, Ophir Awards, desfasurata la Ierusalim, Misiunea Directorului de Resurse Umane a obtinut 5 trofee: Cel mai bun film, Cea mai buna regie, Cel mai bun scenariu, Cea mai buna actrita intr-un rol secundar (Rozina Cambos) si Cea mai buna coloana sonora. Pelicula a mai cistigat premiul publicului la
Festivalul de Film de la Locarno si a fost propunerea Israelului la Oscarul pentru Cel mai bun film strain.
AUTORUL
Abraham Yehosua s-a nascut in 1936, la Israel, intr-o familie de evrei sefarzi. A studiat literatura si filosofia la Universitatea Ebraica din Ierusalim si a urmat o cariera didactica. A debutat ca scriitor in 1962. Dintre cele mai apreciate romane ale sale amintim: Amantul (1977), Un divort tirziu (1982), Mr Mani (1990), Mireasa Eliberata (2001).