Ma asteapta si pe mine o saptamina de foc cu goana dupa medicamente, cu declaratia aceea de completat, cu alte si alte chestii neplacute. Curios este ca m-am dezobisnuit sa ma uit la tv si e spre avantajul meu, citesc mai mult, sint mai putin iritat etc.
Ieri nu m-am mai ras, azi trebuie neaparat, ma simt prost neras, ma maninca barba. Si acum e frig si o sa ma imbrac mai gros, fiindca si in casa e racoare. Poate ca nu mai ies pe afara, macar o zi sa fiu de capul meu, o sa mai vad.
Beau cafeaua fierbinte si ma simt mai dezmortit. Ma lovesc mereu de lipsa unei memorii intacte, uit, uit, fac eforturi sa imi aduc aminte de alte virste si nu pot decit sa le inventez avind doar citeva puncte precise, un anumit sens pe care de abia acum il descopar. De ce eram atit de “anti”? Fiindca eram. Familia mea nu excela prin anticomunism, parea neutra. Dar eu ma impotriveam cu toate riscurile unei incadrari in sistemul acela. Ciudat. De ce? Cred ca au lucrat un instinct bun, o sinceritate a adolescentei ce nu suporta falsitatea in general. Ca student am fost total antisocial, nu ma duceam la demonstratii de 1 mai, nu ma abonam la obligatoria “Scinteie a tineretului”, uram pur si simplu stabii U.T.M. din an, urlam la ei impertinent. Drept care intr-o noapte de pomina s-a facut o sedinta cu propunerea de a fi dat afara din organizatie. Intrasem de abia de vreo trei luni, impins din spate ziceau ei, si ultima mea fapta fusese ca nu ma dusesem sa-mi ridic sfintul carnet de membru!!! Banuiesc ca poezia imi da forta asta de a ma impotrivi, citeam foarte multa poezie buna. Facusem rost de Rilke, Baudelaire, gasisem Rimbaud la un coleg exceptional, Razvan Cuncic: asculta si-n somn muzica simfonica, cu aparatul de radio pe piept, ca sa simta vibratiile. Si a mai fost ceva, clasa a patra am facut-o cu un invatator ce ura intens comunismul, vorbea exaltat despre legionari, ne invata cintece interzise, era fanatic. A fost inchis! Ma iubea foarte mult, o sa mi-l aduc aminte toata viata. A disparut. Cind ne intilneam pe strada avea discutii foarte serioase cu mine, un prichindel serios, in pantaloni scurti… Omul asta inalt, uscativ, cu fata scofilcita si-a cerut o data scuze, intilnindu-ma tot asa, intimplator, ca la premiul intii a mai pus pe cineva in afara de mine… Poate de la el mi s-au deschis ochii, banuiesc. Invatam excelent, fara nici un efort, bateam mingea pe-un maidan, ma indragostisem de-o fata mai mare decit mine, plus de Instructoarea de pionieri, citeam carti de Jules Verne! Parintii, repet, erau indiferenti, se adaptasera.
E duminica, intotdeauna duminica imi aduce aminte de scoala, alt chin indurat cu greu, prin clasele VI-VII nu invatam nimic, dar chiar nimic! Ma duceau colegii la corijente, toamna… A, a iesit o raza de soare dintr-un cer vinat. O sa mai beau o cafea si o sa mai citesc un pic…
Veronica D. Niculescu: Iar eu pe care dintre firele de poveste sa-l innod si sa-l duc mai departe? Pe cel cu televizorul exilat si echilibrul cistigat prin mutarea asta, in timp, ca dupa un lung tratament cu Betaserc si plimbari pe aleile unui azil? Se amesteca, si la mine, povestile… Sau mai bine sa ma cufund in copilarie si-n uniformele ei, cea de pionier, cea de PTAP, cea de armata? Nu. Poate sa-mi amintesc de numele crezut uitat al vreunui coleg? Poate. Intimplator, doua revederi cu colegii, de facultate si de liceu, au loc chiar in timpul festivalului de teatru. Colegii de facultate vor depana amintiri impreuna, in capitala, cind eu voi iesi de la fabulosul (garantat) spectacol Idiotul regizat de Nekrosius. Fabulosul bine garantat. Iar cei din liceu vor dansa, undeva linga Pitesti, intr-o cetate contrafacuta, dupa ce eu voi fi vazut Polanski, Polanski, dupa un text de Saviana Stanescu. Grea alegere? Nu tocmai. E ca si cum uneori, din senin, te-ai pomeni ca-ti doresti un vechi borcan de mustar, sa-l folosesti pe post de vaza.