Elogiu Gewandhaus-ului din Leipzig, directorului sau general si dirijorului Riccardo Chailly pentru succesul lor in atragerea unei multimi atit de mari si de entuziaste spre o muzica nu intotdeauna facila, cum este cea a lui Mahler, si orchestrei pentru interpretarea ei intr-un mod atit de perfect si emotionant cum s-a intimplat in concertele de deschidere cu Simfonia a 2-a si in cele de inchidere cu Simfonia a 8-a, “a celor o mie”.
Veti spune ca sint subiectiv, emotiv si, poate, exagerat in aceste aprecieri elogioase. Nu cred, dar aduc in sprijin un mesaj public, schimbat intr-unul din cercurile de discutii mahleriene de pe web, de doua somitati ale cercetarii vietii si operei mahleriene. Cel care initia discutia, Mike Bosworth, scria ca s-a bucurat sa poata vedea pe web, gratie stream-ului live al canalului Arte, citeva din concerte si ca, desi “calitatea interpretarii a fost in general excelenta, am fost izbit de tempourile expansive alese de toti dirijorii si, uneori, de altele exagerat de lente”.
Intors de la Leipzig, venerabilul biograf al lui Mahler, Henri-Louis de La Grange, care pregateste versiunea revizuita, in limba engleza, a primului volum din imensa sa monografie, ii raspundea: “Pentru o data in viata mea impartasesc din toata inima delirul lui [Norman] Lebrecht in ce priveste [Simfonia] a 8-a a lui Chailly: in toate privintele a fost executata cu maiestrie si cu atita caldura sufleteasca! Am fost acolo cu cinci prieteni din Paris si toti am fost coplesiti si atit de FERICITI dupa concert…”.
Leipzigul ramine, la 20 de ani dupa unificarea Germaniei, un oras est-european, de-al “nostru”, in care multe lucruri imi sint familiare, de la gropile din asfalt cind te indepartezi de centru, pina la zimbetul aranjant al receptionistei, gata sa te ajute cu lucruri presupuse a se afla in camera de hotel, dar absente. Populatia orasului se ridica astazi la ceva mai mult de jumatate de milion de oameni si pot spune ca este uimitor sa auzi ca Gewandhaus-ul vinde anual 12.000 de abonamente, la diversele cicluri de concerte. Dupa cum impresionant a fost sa vad ca marea sala a Noului Gewandhaus, cu 1.900 de locuri, a fost in majoritatea serilor plina pina la saturatie, media ratei de vinzare a biletelor apropiindu-se de 90%.
Spre deosebire de Bucuresti, orchestra Gewandhaus se bucura din anii ‘80 de un mare si modern complex de concerte, cu doua sali, cea mica, Mendelssohn, de 400 de locuri. Parafrazindu-l pe de La Grange, as spune ca nu sint de acord cu criticul britanic Norman Lebrecht in privinta acusticii salii. Exceptionala pe patru dintre laturile formei sale hexagonale, acustica lasa mult de dorit pe celelalte doua, de unde vocile solistilor practic devin inaudibile, in ciuda puterii de proiectie a unui tenor wagnerian ca Stephen Gould.
Cum mi-a povestit unul din muzicologii germani prezenti la festival, sala a fost construita datorita deciziei directe a liderului comunist Eric Honecker, incitat de dirijorul Kurt Masur sa se confrunte si pe acest plan cu Germania federala. Evenimentul s-a petrecut in 1980, dupa darea in functiune a noii sali a Filarmonicii de la Berlin. Arhitectii est-germani au primit dispozitia de a construi pentru Orchestra Gewandhaus o sala similara si, daca au copiat perfect forma si eleganta celei berlineze, in materie de acustica rezultatele nu au fost la fel de fericite. Vechiul Gewandhaus a cazut prada bombardamentelor in 1943 si nu a mai fost reconstruit.
Ceea ce supravietuieste insa astazi la Leipzig si da armonie si culoare intensa vietii muzicale este formidabila traditie a Orchestrei Gewandhaus, ale carei origini dateaza din anii 1740 si care a fost atasata salii denumita Gewandhaus din 1781. O orchestra care asigura in continuare, pe linga concerte, serviciul la Opera Leipzigului si la celebra biserica Sf. Thomas. La conducerea orchestrei s-au perindat compozitori si dirijori de faima, de la Mendelssohn insusi, la Gustav Mahler, Arthur Nikisch, Furtwaengler, Scherchen, Bruno Walter, Hermann Abendroth, iar dupa razboi, Frantz Konwitschny, Vaclav Neumann, Kurt Masur, din 2005, formatiunea fiind sub bagheta maestrului si maiastra a lui Riccardo Chailly. Altfel spus, cum sta scris pe frontispiciul podiumului marii sali Gewandhaus, Res severa verum gaudium, expresiva sentinta a lui Seneca, “adevarata bucurie este un lucru serios”!