Existase o carte “cu Leo” si acum exista o alta, “fara Leo”, dar in acelasi timp si o idee, ca un fir de ata, legata de titlul ei. “O sa iti placa, e cu birfe”, imi spusese Leo conspirativ la telefon. Propria-i moarte nu intra in discutiile cu prietenii, iar daca am fi discutat despre asta, probabil ca potriveala din titlu ni s-ar fi parut de prost gust. De fapt, Leo cauta un citat pentru cartile la care lucra si m-a rugat sa iau cartea de la mama lui si sa-i caut varianta corecta. Am inceput apoi s-o citesc si m-a tinut pentru ca, intr-adevar, cartea colcaie de birfe. Amintirile despre familia lui Gilles Jacob, pigmentate cu intimplari care au aerul unui film (de pilda, cele din timpul razboiului), sint montate alternativ cu cele legate mai ales de Cannes. Si cu birfe, bineinteles. Despre cum a tiranizat Isabelle Adjani juriul pe care l-a prezidat in 1998 – de la sedinte la fiecare 48 de ore pina la a sugera pentru toti meniul ei dietetic, axat pe ardei si ridichi. Sau despre cum, tot in 1998, Nanni Moretti, membru in juriu, a facut in asa fel ca filmul sustinut de el, Gustul cireselor de Abbas Kiarostami, sa ajunga la Palme d’Or. Sau despre cum s-a votat cind Pulp Fiction a luat Palme d’Or-ul in 1994, in detrimentul lui Burnt by the Sun (de Nikita Mihalkov) si A trai (de Zhang Yimou). Sau despre cum a tradat Isabella Rossellini Cannes-ul si Premiul Roberto Rossellini cind in 1985 si 1990 n-a venit sa-l acorde, desi se stia asteptata.
Doua intimplari cu Gilles Jacob
Pina acum cel mai mult mi-a placut insa istorioara cu titlul “Clint sur l’echelle de Richter”. Se facea, asadar, ca in iarna lui 1994 Gilles Jacob s-a dus la Los Angeles, printre altele ca sa-l convinga pe Clint Eastwood sa fie presedintele juriului urmatoarei editii a Cannes-ului. Erau in restaurantul hotelului Four Seasons, mincau ceva si discutau, cind – povesteste Jacob – a inceput sa se auda o rumoare abia sesizabila. Pe urma un ciine a inceput sa se tinguie, iar chelnerii sa umble atit de apasat printre mese incit podeaua gemea. Cind camioanele de pe strada au devenit deranjant de galagioase, Gilles Jacob a vrut sa le spuna chelnerilor sa inchida geamurile. Atunci a vazut ca imensul candelabru aflat exact deasupra mesei lor se misca. Gilles Jacob a inlemnit si si-a adus aminte cum la Liceul Carnot, intr-o zi cind nu era pregatit, repeta in gind “Nu eu, nu eu…”, pina cind profesoara a rostit uitindu-se prin catalog, “Jacob, au tableau!”. Acum, presedintele Cannes-ului n-a mai indraznit sa-si spuna “Nu eu”. Privind spre Eastwood, a vazut ca acesta nu dadea nici un semn de neliniste. Cutremurul a tinut 37 de secunde (si a avut, se va afla ulterior, 5,9 grade pe scara Richter). Cind uruiala s-a terminat si doar putin praf s-a mai scuturat de sus, Clint Eastwood s-a ridicat in picioare si a spus: “Check, please!”, iar toata lumea a inceput sa rida si sa aplaude. “Prin umorul lui laconic, a restabilit justul echilibru…”, scrie admirativ si simplu Gilles Jacob.
Mai e un lucru care imi place in carte, dar care mi se pare si surprinzator. E timiditatea lui Gilles Jacob, care pe de-o parte stie sa negocieze cu studiourile americane pentru un film, iar pe de alta cind, la un moment dat, il vede pe Woody Allen la cinci metri distanta, intr-un restaurant parizian, se jeneaza sa se duca la el si sa se prezinte. In 1979, cind era delegat general al festivalului de un an de zile, ii luase Manhattan, dar Woody Allen a refuzat sa vina la Cannes. Cei doi se vor cunoaste de-abia in 1991, cind Woody Allen se dusese incognito la Paris. Si intilnirea dintre ei e atit de diferita de ce ne imaginam legat de marile personalitati in ale caror discutii banuim un joc social bine uns. Aici avem de-a face cu doi timizi care la inceput sint stingaci si zimbesc tacind. Iar Gilles Jacob spune pe tonul lui franc: “Intre timizi nu exista cale de mijloc: sau e catastrofa, sau curentul circula. A circulat. Am sfirsit prin a vorbi”.