Ioan Petru Culianu
Noaptea trecuta la ora patru am implinit douazeci si cinci de ani. Stiu foarte bine ce am facut in acesti ani, m-am gindit la asta de mai multe ori decit ar fi fost de dorit. Singura realizare obtinuta dupa diverse erori, momente de disperare care intuneca toate orizonturile, dificultati obiective si subiective, precum si alte amanunte ale existentei care nu pot fi surprinse si numite, fiindca formeaza conturul inefabil al oricarei individualitati (cum ar fi modul de a plinge, de a vorbi, de a suride, de a bea un pahar cu apa etc.), este certitudinea ca nu posed nici un punct ferm de care sa ma sprijin si ca unica atitudine posibila este de a ma indoi de orice. Nu e ceva nou, fara indoiala. Dar este ceva sigur, ca si cum eu as fi primul care a facut aceasta descoperire. De altfel, cel care ajunge la respectiva concluzie este ca si cum ar fi primul.
De mai bine de un an incoace, desi sper ca nu e de rau augur, ma gindesc numai la moarte, cu diverse senzatii dezagreabile atunci cind imi inchipui ca m-ar putea prinde acum, ori peste citeva minute, si ca nu posed nici un fel de medicament pentru nemurire. De altfel, nemurirea trebuie sa fie greu de suportat, la fel de greu ca si nefiinta. Din acest cerc vicios nu reusesc sa ies.
Astazi am dormit foarte adinc intre trei si sapte dupa-amiaza, am lucrat putin, m-am uitat la televizor. Uneori previzibilitatea acestor acte si gesturi ma umple de amaraciune, de aceea prefer sa ma indragostesc des, ori macar sa am intotdeauna o persoana la care sa ma gindesc. Dar asta nu se intimpla chiar intotdeauna; acum, de pilda, nu am o astfel de ocupatie salutara.
Ieri? Aceleasi lucruri, in plus am scris doua scrisori. Una lui Maude, deoarece cred ca ar fi timpul sa ne petrecem un week-end impreuna. Cealalta se leaga de sperante profesionale de care nu e locul sa vorbesc aici, si e adresata unui bun prieten, poate cel mai bun, de peste ocean. Inutil sa spun ca voi putea expedia scrisorile abia poimiine, deoarece azi si miine e sarbatoare. Aici sarbatorile sint foarte dese, lucru cu care am inceput sa ma obisnuiesc si, in fond, il consider un fapt pozitiv. Pretuiesc zilele de singuratate, doar daca nu mi se intimpla ca in acest an: m-am imbolnavit imediat dupa Craciun, raminind sa citesc romane in pat, cuprins de febra si de o usoara mizantropie.
In aceste conditii, care mai sint raporturile mele cu irationalul? Profesionale, as spune. Continui sa visez si, bineinteles, sa nu pricep nimic din aceste mesaje ale inconstientului, despre care nutresc parerea absurda, tot din punct de vedere profesional, ca ar putea sa contina informatii valabile, numai greu, foarte greu de descifrat.
Totusi, de citava vreme, incep sa nutresc mari suspiciuni fata de orice pare regizat de intimplare, de “destin”. Anume, incep sa nutresc suspiciunea ca intimplarea regizeaza mai putin decit credeam si ca, in schimb, oamenii fac restul. Dar in ce fel? Tocmai asta e intrebarea. De pilda, faptul ca o scrisoare importanta, continind documente, a fost expediata pe 14 noiembrie si mi-a parvenit pe 3 ianuarie, ar putea fi o intimplare. Cu toate acestea, duplicatele acelorasi documente, expediate pe 5 decembrie, mi-au parvenit pe 10 ale aceleiasi luni. In loc sa presupun ca era vorba de o intimplare, imi zic, mai simplu, ca o anumita forta personala, “cineva”, nu-si inchipuia ca-mi vor fi trimise duplicate.
Intr-un hotel de a treia categorie, la Paris, sedeam cu Maude si cu prietenul de care vorbeam (intimplarea face ca le-am scris la amindoi in aceeasi zi, desi, desigur, prietenul are mai mare importanta in viata mea). Convins ca daca Maude ar fi fost tratata cu prea mare duiosie s-ar fi obisnuit cu situatia asta si n-ar fi renuntat sa ma ia de barbat (rima este o creatie abjecta a intimplarii), ma purtam cu ea in mod destul de frust, pentru a nu spune grosolan. Numai eu stiu cit de greu imi era, deoarece am fost intotdeauna un om simpatic. Intr-o seara m-am intors cam tirziu, dupa niste intilniri cu caracter profesional si existential, vreau sa spun foarte importante, obisnuit ca ea sa astepte cuminte acasa. Dar ea nu astepta, nici cuminte si nici altfel. Eu am urcat sus, in camera prietenului, ca sa ma pling, ceea ce lui, desigur, nu-i facea nici o placere. Admise si el ca era vorba de o bizarerie. Totusi Maude se intoarse pe la miezul noptii, dupa ce prietenul meu si cu mine ne confesasem reciproc cele mai tragice momente ale vietilor noastre, legate, bineinteles, de intimplari amoroase. Marturisesc ca intimplarea lui era mai tragica decit a mea, lucru care mi-a stirnit o oarecare gelozie, foarte rara la mine. Insa retineam ca normal sa fiu depozitarul unei intimplari deosebit de tragice. Pe scurt, iata de ce intirziase Maude: se intilnise la Jardin de Luxembourg cu un tip care se numea ca prietenul meu, era nascut de ziua mea de nastere, era roman (fapt si mai straniu) si pretindea ca are o capacitate sexuala nelimitata. Maude staruia zicind ca nu verificase acest din urma amanunt, dar asta nu avea multa importanta. Mai importante erau celelalte coincidente, drept care prietenul meu si cu mine ne-am sfatuit daca avea sau nu rost sa facem o incursiune la adresa indicata, am ajuns la un rezultat pozitiv, dar dimineata nu s-a mai vorbit despre asta. Ce s-a mai intimplat? Ei bine, s-a intimplat ca la iesirea din metrou eu am descoperit o zi mai tirziu ca-mi lipsea planul Parisului, pe care notasem adresele cele mai reprezentative, si am fost nevoit sa dau sapte franci pe un altul, aidoma primului. Si, in afara de asta, s-a intimplat ca, la plecare, lui Maude ii lipsea carnetelul de adrese, pe care l-am cautat zadarnic, desi fara mare zel, in toate valizele.
Ei bine, oricit ar fi de straniu, eu am presupus ca toate acestea nu erau “coincidente”, ci ca se inlantuiau in mod de-ajuns de rational. Daca “cineva” ar fi dorit sa stie ce cautam la Paris, ce era mai firesc decit sa-mi fure planul unde notasem toate adresele care ma interesau? Si, deoarece intimplarea facea ca eu si Maude sa locuim in aceeasi camera, disparitia carnetelului ei de adrese aparea la fel de naturala. Fara a fi sigur, la fel de naturala apare intrarea in scena a unui tip care se numeste ca amicul meu, e nascut in aceeasi zi cu mine si este roman, fara a mai pune la socoteala capacitatile sale sexuale. Era normal ca o persoana lipsita de experienta ca Maude, pentru a ma exprima cu respect, sa exclame: “A, cunosc si eu doi romani, unul se numeste ca dumneata, in vreme ce al doilea e nascut de ziua dumitale” – pentru a lasa la o parte capacitatile sexuale. Cu toate acestea, Maude pretinde ca n-a facut-o – si poate are dreptate, deoarece in anumite sectoare inteligenta ei nu e de dispretuit, de pilda cind e vorba ca altul sa plateasca masa.
Uneori aceste coincidente sint de-a dreptul dezastruoase, deoarece incep sa-mi inchipui ca “cineva” ma supravegheaza si nu reusesc sa suport aceasta idee. De pilda, de cite ori o sarutam pe Francoise in fata casei ei, aveam impresia, chiar si noaptea (de altfel, asta se intimpla doar noaptea) ca sint fotografiat. Intr-o zi, pe cind ne plimbam prin oras, un tip care se prefacea ca fotografiaza bolti si cladiri, desi eram intr-o zona moderna, si-a intors de citeva ori aparatul catre noi. In cele din urma am schimbat drumul, deoarece simteam un impuls necontrolat sa-i sfarim aparatul in cap. Dupa o saptamina insa m-am despartit de Francoise, motivind ca profesiunea mea ma impiedica de la raporturi amoroase, dar in fond pentru ca nimic nu-mi putea alunga presimtirile ca si ea putea sa aiba ceva cu autorul fotografiilor.
Cred ca in lume, in ziua de azi, nu se afla nici o persoana mai inofensiva decit mine, desi, e bine sa adaug, sint un exilat – pentru a nu zice altfel. Dar lumea e plina de exilati, si nu-mi inchipui ca exista “cineva” care se ocupa de fiecare dintre ei, daca e vorba de persoane inofensive. Mai e nevoie sa adaug alte coincidente? Desigur, impresia controlului ma tortureaza pina si cind fac dus – dar este ingrozitoare mai ales cu prietenii, deoarece nimic nu ma poate asigura ca nu e vorba de persoane care mi-au cistigat increderea cu un anume scop. Dar cu ce scop?
Este bine ca va povestesc toate acestea, deoarece am implinit douazeci si cinci de ani si mi-a disparut credinta in irational, pe care am pastrat-o ca pe o comoara utila pina la douazeci si trei jumatate. Apoi s-a intimplat ce s-a intimplat si eu am pierdut-o. Oare si cu dumneavoastra se intimpla la fel? Sint coincidente si in viata dumneavoastra? Si cum reusiti sa va impacati cu ele? Raspunsul e deosebit de important pentru mine: data viitoare s-ar putea sa pierd mai mult decit pe Francoise ori pe Maude, cine stie, poate…
Intr-o zi palavrageam in masina cu un amic, iar el mi-a destainuit ca lucrul care-l consterneaza cel mai mult sint fisele. El era convins ca exista o multime de organizatii care fiseaza persoane si ca numele lui trebuie sa se afle in diverse fisiere. Eu am pretins, cu o usoara megalomanie, ca numele meu trebuie sa se afle in si mai multe. Este limpede, este cu totul firesc ca orice putere sa se sprijine pe informatie, pretindea acest amic, dar nu e mai putin insuportabil pentru libertatea personala. Dar nu numai atit: la Paris trebuia sa am o intilnire care a inchis, de fapt, un ciclu al existentei mele, in mod in acelasi timp fericit si nefericit, deoarece dupa intilnire eu nu mai puteam trai cu asteptarea ei dureroasa si stimulanta deopotriva, ci va fi fost nevoie sa astept o alta nascocire a destinului, mai mult, altceva. Fara cuvinte precise, am inteles ca si acea persoana se temea de aceleasi lucruri; mi-a dat sa citesc si o carte, care vorbea despre diverse metode de control si influenta, ceea ce m-a facut sa deduc ca n-avea sa ma mai primeasca, deoarece si eu puteam face parte dintre aceia care se ocupa cu asta. Greseam, probabil, dar n-am fost mai putin amarit. Altadata, un tip pe care l-am supranumit “Bricheta” urmarea cu multa suspiciune bricheta mea de metal, convins pesemne ca in ea se afla un aparat de fotografiat. De cite ori sint invitat undeva, prefer de-acum sa las bricheta acasa. Indata ce am luat-o cu mine, mi se intimpla sa ma comport ca si cum as avea intr-adevar un aparat de fotografiat in ea, deoarece nu ma indoiesc ca persoanele cu care am de-a face nu exclud aceasta posibilitate. Aceeasi senzatie chinuitoare o aveam cu o mica geanta de piele, pe care eram nevoit s-o port cu mine din cauza modei pantalonilor fara buzunare, ori prea strimti pe corp.
Toate acestea ar fi amuzante daca n-ar fi adevarate. Eu nu stiu cu ce scop o anume persoana ma intreaba cum e timpul afara sau, in cel mai bun caz, voi vorbi cu o persoana necunoscuta doar despre vreme. Cind m-am indragostit de o fata am aflat ca era anarhista si, in ciuda sentimentului, am plecat departe de ea si n-am omis sa adaug in scrisorile catre ea cite o fina expresie demonstrind atasamentul meu la valorile burgheze. Ma gindesc si la o alta legatura, cu o fata care m-a dus la un concert al lui Igor Oistrah. Desi amindoi am fost dezamagiti, nu stiu de ce n-a ales vreun alt concert. I-am pierdut adresa, cu atit mai bine. Iarna trecuta se afla la Paris, locuia la un roman…
Milano, 5-6 ianuarie 1975