Va multumesc foarte mult pentru ultima scrisoare: darul pe care Dvs. si Doamna mi-l faceti prin ea este nemasurat de mare si de pretios. E mai mult decit o incurajare – e o obligatie care vine din partea unor persoane pentru care nutresc cea mai aleasa stima.
Am pus scrisoarea alaturi de incurajari si urari mai noi ale D-lui profesor Eliade, in micul dosar al relicvelor care dau un pret existentei mele. Ma bucura din inima si spusa D-lui profesor in ce priveste viitorul meu american, daca va fi sa fie. Ma zbat aici intr-o plasa inimaginabila de intirzieri, dificultati si incurcaturi cu care imi platesc aceasta presupusa plecare. Ar fi trebuit, de fapt, sa fiu acolo inainte de 5 ian. ‘75… Cine nu cunoaste Italia, e greu sa-si imagineze toate aceste mecanisme birocratice prin care eu am reusit sa obtin cel mai neinsemnat lucru – de la plecarea din lagar si pina la obtinerea titlului de voiaj si a cartii de identitate (o carte de identitate am obtinut dupa 2 ani si 4 luni de sedere in Italia…). Si toate acestea vorbind limba pina la a nu ma deosebi de un italian oarecare… De asta am regretat mult ca n-am venit la Paris de la inceput, dar poate si acolo ar fi fost la fel de greu sa ies la un liman.
M-ar bucura daca puteti publica in Ethos acea povestire, dar daca nu se poate nu e nimic. Eu scriu fiindca asta este meseria mea si asta am vrut sa devin. Dar problema publicarii a ceea ce scriu nu mi-am pus-o inca aici cu toata seriozitatea; va fi, la un moment, dat, o “campanie” pe care va trebui s-o duc.
Am mai scris un roman, la inceputul lui octombrie, in romaneste. Ma intreb – la ce porti as putea bate? As face-o, dar pe cheltuiala mea nu pot sa-l public. Am mai scris si de-ajuns de multe lucrari de istoria religiilor, in diverse limbi – printre care si o carticica pe care astept s-o bat la masina. Dar acum am terminat (cu greu) o traducere din nemteste si urmeaza sa incep o alta traducere, asa ca timpul imi este foarte limitat. De aceea mai scriu povestiri (am mai scris doua), pentru ca altfel m-as simti prins ca intr-un mecanism neinduplecat.
Sper ca ati primit ultima mea scrisoare; poate si in ea sint lucruri nepublicabile (erau acolo necrologul D-nei Facon si “Cultura si autenticitate”, trei pagini pe care mi-a venit in gind sa le scriu a propos de nedumeriri mai vechi si mai noi)? Nu are nici o importanta daca nu ies; daca este cazul, pentru Limite voi trimite altceva. Mai aveam, imi pare, un articolas despre M. Eliade si generatia mea in Romania. Generatia mea, e un fapt, se interesa mult de creatia si viata D-sale – si nu fara a-si asuma uneori riscul acestui interes.
Din pacate, desi Dvs. va place sa ma socotiti foarte tinar inca, am implinit 25 de ani la inceputul lunii; va spun asta numai fiindca m-am simtit deodata foarte nevrednic si mi-am dat seama cit de neverosimil de anacronic si “burghez” sint eu in lumea asta in care mi-ar fi placut sa regasesc ceva ce n-am avut niciodata in Romania – privilegiul libertatii si al autonomiei. Si, de fapt, intelectualul aici la moda lupta impotriva acestor privilegii “burgheze”, in numele unor funeste himere. Pentru acest fapt, voi scrie si voi gindi toata viata romaneste: pentru ca eu n-am nimic de impartit cu acest intelectual abuziv si las, neinstare nici macar de subtilitatea metamorfozei, adaptarii si a vicleniei. Care, banuiesc, pregateste Europei destinul imaginat de Orwell in 1984. Ceea ce ma intristeaza este convingerea ca ma aflu in fata unui fenomen religios in care este imposibil ca fanatismul sa nu invinga asupra “permisivitatii”, odata cu intrarea in orizontul economic si militar a Orientului. Si-mi mai dau seama ca entuziasmul meu pentru Orient si culturile popoarelor “aculturative” face si el parte din aceeasi subminare in act a Occidentului. (Dl. prof. Eliade, cu o cu totul alta autoritate si cu enorma audienta pe care o au scrierile D-sale, nota cu oarecare amaraciune ca face parte dintre aceia care au pregatit terenul intrarii Orientului, Africii, in viata occidentala…).
Al Dvs.,
Ioan Culianu