Tipul nu este deloc rar in interbelic: se gasesc acum, cum se vor gasi si mai tirziu, numeroase femei nu neaparat frumoase, cit fascinante, cu o personalitate spectaculoasa, amestec de capriciu si sensibilitate genuina, de daruire profunda si vesela frivolitate.
O „doamna T.” ignorata este si Maria Ghiolu, sotia unui industrias, femme du monde cu lecturi bogate si mai ales contemporane, care se decide, in anii ’30, sa participe intr-un mod mai implicat la viata literara bucuresteana. O intilnim in Jurnalul lui Sebastian, una dintre multele figuri de la concertele Ateneului. Mai inainte de Sebastian, doamna Ghiolu apare in corespondenta bolnavului M. Blecher trimisa in 1933 de la sanatoriul C.T.C. din Techirghiol, apoi printre vizitatorii tinarului scriitor la Roman, unde acesta se retrasese, fara sperante de vindecare, din toamna lui 1934.
Maria Ghiolu a publicat in 1970 o scriere cu titlul Serenada zadarnica. Pagini de jurnal, un „jurnal” post-factum insa. Fara indicarea datei sau anului, ci doar a lunii (semn ca, pentru ea, existenta este guvernata de impresiile diafane ale rotirii anotimpurilor, si nu de adincirea in virsta), insemnarile Mariei Ghiolu ofera putine informatii necunoscute despre romancierul care avea sa publice peste citiva ani Intimplari in irealitatea imediata (ni se vorbeste despre o escapada facuta de bolnav, pe targa, la Bucuresti, la inceputul anului 1934, ca s-o vada) si mai multe despre psihologia aparte a unei femei la moda din anii ’30. O existenta plina de evenimente mici, printre care moartea celor dragi se consuma in acelasi ton de duiosie, iar nu de durere. O buna disponibilitate sentimentala se exprima in memoriile tinerei femei, care ni se arata ca un fel de dispecer de sentimente, cum altfel?, duioase, alinatoare a pasiunilor subite pe care le stirneste tuturor celor din jur si protectoare a linistii creatoare a bolnavului.
Blecher este numit, in carte, „Minu”. Adevarul e ca lui Blecher nu prea ii placea propriul nume, „prea evreiesc”, preferind sa-l schimbe cind cu „Mihail”, „Marcel”, „Maniu” sau „Minu” (cu accent pe ultima silaba, cum se vede) si semnindu-si cartile „M. Blecher” din acelasi motiv. Bolnavul cultiva la Techirghiol aceleasi obiceiuri de la Berck, care par aici extravagante: isi suie patul intr-o caruta cu magarus si conduce singur gutiera improvizata spre malul marii. Converseaza indelung cu Maria Ghiolu despre carti, din care insa in jurnal nu razbat decit impresii disparate: Apollinaire, Goethe, Eminescu. Lucreaza constant la „romanul sau suprarealist”, facind si desene in acelasi stil prietenei sale, care le contempla cu secreta oroare („iau hotarirea sa-l decid a rupe cu genul asta de literatura”). Daca insemnarile Mariei Ghiolu nu sint o pioasa mistificare si informatia nu e antedatata, putem sa plasam inceputul lucrului la Intimplari in irealitatea imediata prin vara lui 1933. Rasuflam usurati: Maria nu a reusit „sa-l decida” pe Blecher impotriva scrierii propriei capodopere. Doamna G. s-a multumit sa-i pozeze de departe, ca muza inspiratoare si cu atit mai eficienta. Un sentiment de gratitudine ne incearca…