Ma gindisem la asta inca de la plecarea din tara. Fiindca de un lucru nu ma indoiam: ca si in Torino, ca pretutindeni in Italia, trebuie sa fie macar citiva romani alungati de saracia de aici. Si, desigur, erau. Nu doar citiva.
Primii romani torinezi pe care i-am intilnit au fost baietii si fetele de la Radio Torino International, care isi instalasera o cabina de emisie chiar la standul Romaniei de la salonul de carte. Venisera acolo ca sa-i intervieveze pe scriitorii romani, care au (am) intrat in direct, impreuna cu traducatorii italieni. I-am intrebat mirat pentru cine emit, adica daca sint suficienti ascultatori romani ca sa justifice un post de radio. “Oho, cum sa nu fie? In Torino?” mi-a raspuns unul din ei.
Erau. Mi s-a spus mai apoi ca in Torino existau saizeci de mii de romani inregistrati oficial. Citi vor mai fi fiind neoficial e mai greu de stiut, dar banuiesc ca macar tot cam pe-atita. Chiar si asa, saizeci de mii de locuitori reprezinta populatia unui oras maricel din Romania. De exemplu, conform datelor din 2002, Vasluiul avea o populatie de saptezeci de mii, insa acum pariez ca sint mai putini – si nu m-as mira ca o parte din ei sa fie exact in Torino. Desi mi s-a spus ca prin Torino ar circula o gluma, cum ca, dupa parerea localnicilor, cel mai mare oras din Romania ar fi Bacaul, fiindca mai toti romanii pe care ii intrebi de unde vin spun ca din Bacau.
Gluma e gluma, n-o iei neaparat in serios. Dar ceva adevar trebuia sa fie aici, dupa cum am vazut in scurt timp. La un moment dat am iesit din incinta tirgului – imensele uzine Fiat de odinioara – impreuna cu Adriana Babeti, cu Rasvan Popescu si cu Mauro Barindi, unul din traducatorii Tovaraselor de drum, si ne-am oprit la o terasa de pe strada, ca sa bem o cafea. Eu si Mauro am intrat in chiosc, ca sa comandam, si eu am inceput sa-i explic (in romana, desigur) ce fel de cafea voiam. In clipa aceea chelnerita, o blonda subtire si frumusica, s-a uitat zimbitoare la noi si a zis, cu un superb accent moldovenesc: “Da’ puteti sa-mi cereti mie ce vreti! Cum ati zis ca vreti?”. Fata era, cum am aflat, din Bacau, si locuia in Torino de vreo trei ani.
Apoi, in timp ce ne beam toti patru cafeaua pe terasa insorita, in aerul usor racoros de dupa-amiaza, si povesteam ce ne-a placut la salonul de carte, laudam standul Romaniei – laudindu-ne implicit si pe noi – si savuram momentele de tihna de dupa agitatia zilei, am auzit cum cineva ne striga din spate. Erau vreo patru doamne de vreo cincizeci-saizeci de ani, care sedeau pe o banca de pe alee si pina atunci ne privisera fara ca noi sa le observam. “Pe dumneavoastra v-am vazut la televizor!” i-a spus una, entuziasta, lui Rasvan Popescu. Si am intrat in vorba. Femeile munceau in Italia de citiva ani, impreuna cu sotii lor – toti cu forme legale. Toti, cum ne-au zis, “tragem din greu, toata ziua, noi la ingrijit batrini, barbatii pe santier, la constructii, ca sa nu murim de foame, ca in Romania ce sa facem? Ziceti, domnule, doamna, spuneti dumneavoastra, ce sa facem?”. Daca am fi stiut sa le raspundem… Dar n-am stiut. Se pare ca nimeni nu stie.
Intr-o seara, cind ma intorceam pe jos la hotel, am vazut pentru a nu stiu cita oara un panou publicitar mare cu concertul lui Bon Jovi din Italia. “Vine si la noi”, mi-am zis si am coborit privirea tocmai la timp ca sa ocolesc un stilp care imi iesise in cale. Si, atintind ochii pe stilp, am vazut un alt afis, de la un alt concert, cu un text in limba mea, a noastra si a tuturor bacauanilor din Torino: formatiile Azur din Braila si Tomis din Galati urmau sa aiba si ele un concert extraordinar acolo, in marele oras industrial italian. Am vazut apoi acelasi afis pe zeci de stilpi si m-am gindit, cum mergeam asa, la pas, in cite feluri incearca bietii oameni sa-si apropie Romania din care au plecat.