Si ies si ies brotacii din spinare, si lumea-i larga. Un vierme alb mare si gras, un parazit – amintind de visul din Disperarea lui Nabokov – face cumva si intra, deghizat in hrana, in gura unui peste. Acolo se prinde si nu mai pleaca, devine dupa un timp chiar limba pestelui. Pestele, sintem asigurati, se simte foarte bine – noua limba il ajuta la vinatoare. Doar ca are un zimbet mai straniu. Delfini cu un corn lung in frunte, ca inorogii, pesti care stiu sa se faca una cu fundul apei, omizi care devin cuiburi de viespi, cite si mai cite intr-o singura seara. Ma uit seara pe canalul cu dreptunghi galben, la televizorul de citiva ani exilat in cealalta camera, dupa usa. In pauze, nu se schimba canalul. Daca cumva gresesti si calci pe linga, si nimeresti pe la televiziunile “noastre” specializate in stiri, acolo dai de fiare cu limbi parazitate, care si-au dat jos de mult aripile, daca le-or fi avut vreodata, si care se bat in coarne, si carora le iese otrava in picuri din spinarile transpirate si care fac hat dupa tine. Ingrozit, te intorci iute inapoi in dreptunghiul galben, sa afli ce se mai petrece cu adevarat in lume. Asa sint serile. Despre zile, data viitoare.
Emil Brumaru: Tu amintesti de viermele din Disperarea lui Nabokov. Amintesc si eu de un vis al lui Ippolit Terentiev, din Idiotul, unde apare o lighioana sinistra, atit de vie si de monstruoasa, incit, impresionat, am desenat-o cindva cu un creion negru, moale, urmind exact descrierea lui Dosto, si am trimis foaia inspamintatoare lui Lucian Raicu.
Iata: “…era o reptila lunga de douazeci de centimetri, cu trup solzos, de culoarea scortisoarei; la cap era groasa de doua degete, dar se ingusta din ce in ce mai mult spre coada, incit virful era subtire de tot. Doua labe, una la dreapta, alta la stinga, ieseau din trunchi cam la vreo cinci centimetri de la cap, formind un unghi de patruzeci si cinci de grade; erau lungi cam de opt-noua centimetri, incit vazut de sus, monstrul avea forma unui trident. Capul nu i l-am observat bine, dar am zarit doi tepi nu prea lungi, ca doua ace tari, la fel de culoare cafenie. In virful cozii si la extremitatile fiecarei labe se vedeau de asemenea cite doi tepi de acelasi fel; erau deci opt cu totul”. Hidosenia asta umbla bezmetica prin incapere, se urca pe perete, ajunge la inaltimea capului lui Ippolit. Apare mama, o alunga, ea cheama si pe Norma, cateaua casei care o inhata si cauta sa o inghita, reusind pina la urma. Brrr…
Alt animal care m-a fascinat l-am descoperit pe la 7-8 ani in Aventurile lui Gordon Pym. Cartea o aveam de la o iubita de-a unui unchi foarte tinar, oplosit de taica-meu la halta din Belcesti. Iubita aceea, o domnisoara din Iasi, m-a frapat prin dantura ei falsa, dintr-un metal argintiu, oribil. Dar ce frumos si straniu era animalul din romanul lui E.A. Poe! “Era lung de aproape un metru, dar nu avea decit 15 cm latime. Avea patru picioare foarte scurte, iar labele inarmate cu gheare stralucitoare, lungi si stacojii, ca de coral. Trupul era acoperit cu un par lins si matasos, alb ca zapada, iar coada ascutita ca la sobolani si lunga de vreo jumatate de metru. Capul semana cu al unei pisici, in afara de urechi, care atirnau ca la ciine. Coltii aveau aceeasi culoare stacojie stralucitoare ca si ghearele.” Domnisoara, in schimb, era uscativa, vorbea cu buzele groase mult apropiate, ca sa-si mascheze dantura morbida, umplea odaia mica, de la periferie, cu sinii ei mari si c-un fund remarcabil. Mi-a dat o lingurita de serbet intr-un pahar de apa rece, de la cismeaua din curte, si eu am indraznit sa-i cer unicul volum aflat pe o etajera acoperita cu un milieu. Lucra tot la C.F.R., ca si fericitul nene Augustin. Asa am intrat in universul poesc!