S-au consemnat atitea cazuri de fosti prizonieri politici care, odata eliberati, cedau fara lupta, dupa ce rezistasera decenii in celula. Iar societatea de tip occidental, cu bune traditii democratice, are totusi atitia inadaptati, incit nu-i de mirare ca destui o considera lagar si-si doresc pustiul de bine al vreunui totalitarism. Cei lucizi incearca sa se salveze, prin evadare senzoriala ori opozitie intelectuala. Chiar muzica pe care o ascult in timp ce tastez literele acestui articol este, fara dubiu, expresia unui refuz de integrare in paradigma traiului conventional, asa cum il inteleg retetele (si retelele) de socializare & de succes. Tipii care alcatuiesc My Dying Bride nu sint, nici pe departe, rebuturi ale lumii contemporane, ci niste artisti cu viziune proprie, “intunecata si melancolica”, asupra ei…
Mintea mi-a ramas agatata in metafora funiei pe glezna (din piesa You Are Not the One Who Loves Me). Poate si din cauza citorva distorsiuni ale vietii mele, poate si pentru ca de cind am primit noul album MDB – Evinta, Peaceville, 2011, nu ma pot desprinde cu nici un chip de vraja lui. Ca sa izbutesc saltul necesar unei judecati impartiale, am pus in player prima aparitie discografica MDB, As the Flower Withers, 1992. Ce diferenta intre cele doua realizari! Le despart 20 de ani, dintre care vreo 15 au fost de cristalizare a ideilor pentru Evinta, dar le desparte, mai ales, viziunea compozitionala. De la rockul cu nuante doom-dark-death-gothic de-acum doua decenii, trupa engleza a evoluat catre o formula ce nu se deosebeste aproape deloc de lucrarile din sfera muzicii simfonice. Mai corect, de poemul simfonic, in care partitura vocala o sustine un barbat, Aaron Stainthrope (“creierul” MDB), sau o femeie, Lucie Roche, soprana de origine franceza, care cinta portiuni in limba materna. In scenariul muzical conturat aici parca nici nu conteaza delimitarea clasica a vocilor (soprana, tenor, bariton etc.), fiindca, recitat in mare parte, nu cintat, textul capata rezonante mistice, ca-n missele ce sustin diverse ceremonii religioase.
Distilate “pina la esenta sunetului”, de-o puritate remarcabila, clar imprimate, cu dinamica impresionanta, partiturile instrumentelor se integreaza unei orchestre ideale. Vioara, violoncel, pian, tobe, clopote, (contra)bas, percutia celesta, sintetizatorul, bine temperat in maniera clavecinului arhicunoscut, chitara discreta, alamurile digitale, toate fac un ansamblu pe care nu stii de unde sa-l iei si unde, in memoria afectiva personala, sa-l asezi. Daca e sa remarc special un aspect al discului (in fapt, o editie cu trei variante, de unul, doua si trei CD-uri, insotita de carticele bogat ilustrate), acesta ar fi aranjamentul orchestral, care poarta amprenta claviaturistului Jonny Mandling. N-as lasa deoparte alt aspect important: compozitiile nu au si nu pun baza pe ceea ce rockul presupune prin definitie: ritm. Atmosfera este elementul pregnant, cautat cu obstinatie si gasit cu stralucire! De aici, poate, optiunea pentru recitativ in detrimentul refrenului…
Un circel pe creier nu-mi permite limpezirea frazelor. Ce ma nemultumeste la realizarea asta de exceptie? Pai, am un fix: surroundul! Daca nici muzica de pe Evinta nu se potriveste, care alta?