***
Personajele lui Dostoievski musca! Stavroghin musca urechea guvernatorului Ivan Osipovici (cazul cel mai celebru!). Camatareasa Aleona Ivanovna, vaduva de arhivar, musca de deget pe sora-sa, Lizaveta. Kirillov musca si el degetul mic al miinii stingi a lui Piotr Stepanovici Verhovenschi. Am senzatia ca si altii practica obiceiul sau macar simt nevoia (Rodea!). De verificat in Dictionarul personajelor dostoievskiene al lui Valeriu Cristea. Eventual de dat un telefon in iad. Ma si aud: Alo!… Alo!!!… Cine mai musca in Dostoievski?
***
Incercasem Idiotul pentru prima data prin 1959. Volumul avea o coperta neagra. Literele titlului, deformate, tremurinde, in nuante albastre si galbene, te puneau de la inceput pe ginduri spaimoase. Ilustratiile lui Jules Perafim (Miskin, Nastasia Fillipovna, Ipollit, Lebedev etc.) socau si ele. O vedeam pe insasi Nastasia Fillipovna, ginditi-va! Ramasesem buimac. Imi repetam mereu ca asa ceva nu e posibil! Intre timp ma indragostisem dureros, pervers, de Nastasia. Iar lectura, iar uluire neputincioasa… Semana a basm, si rau, si bun!!! In 1965, in B.P.T., Idiotul reaparea cu o prefata de Lucian Raicu. Citeva fraze (nu le divulg!) ale criticului m-au scos din zapaceala bizara. Lucian Raicu imi daduse cheia in care trebuia citita cartea. Apoi am reluat Idiotul (numai in editia din B.P.T., mai lesnicioasa – am citit-o chiar in tren! –, desi traducerea din Opere e „revazuta”) cu un soi de incintare nemaiintilnita, de cite trei ori la rind, non-stop, ca pe un poem drag. Sa nu uit: in 1972, cunoscindu-l pe Mircea Dinescu, i-am descoperit in tasca de porumbel (pe atunci!) voiajor o cartulie. Intrerupindu-se din recitarea propriilor poezii, poetul mi-a povestit, fermecat si fermecator, prefata lui Lucian Raicu.
***
A fost o vreme cind o carte cu un cit de mic defect imi provoca panica, saream din fotoliu, alergam in pijama la librarie, completam lungi formulare de „vicii”, iscaleam mascat, cirliontat la maximum… si, victorios, aduceam exemplarul „normal” acasa. Ce eroare! Cu virsta am inceput sa apreciez, sa astept cu voluptate, nerabdator, aceste surprize delicate. Nu-i vorba de placerile „minore”: pagini inversate (o, bucuria de a ma strecura ca printr-un labirint!); pagini intoarse (o, rotirea opului prin aer, satisfactiile mele de vechi jongleur!) etc. Ma refer la cele „majore”! Un capitol e legat de doua ori; citesti cu un interes crescind, verifici imediat reactiile diferite la aceleasi cuvinte, de fapt nicidecum aceleasi, ci altele, desigur ca altele! Pagini albe, fata in fata sau intercalate – un deliciu! Hazardul ti-a daruit un text unic, savuros de dificil, scapat de sub mina de fier a autorului: visezi indelung, imbatat de o mie si una de cesti enorme de cafea… Am ajuns pina la urma, daca volumul e din nefericire intact, sa sar citeva foi sau, mai drastic, sa le smulg violent, la intimplare… si sa ma abtin intotdeauna de la ultima fila, creindu-mi astfel lecturi nesfirsite…