La finalul Festivalului International de Teatru de la Sibiu, te invit sa ne vorbesti despre festival, asa cum s-a vazut el si de la masa de unde ai dirijat cu atita migala si pricepere toate conferintele cu artistii si majoritatea lansarilor de carte, dar si din salile de teatru, din perspectiva criticului si a spectatorului. Cum a fost FITS 2011? Cum ti s-a parut selectia?
A fost o editie implinita. Bogata. A fost o sarbatoare a diversitatii – de la teatru de strada la carte, de la concerte rock la conferinte cu tinuta academica. Cred ca editia aceasta incununeaza un demers inceput de Constantin Chiriac acum 18 ani si certifica un fel de “majorat” cultural, care ii face pe cei sceptici sa admita ca FITS este un eveniment de uriasa insemnatate, iar pe cei ce au crezut in el de la inceput sa se bucure de confirmarea alegerii lor. A existat in aceasta editie un soi de siguranta de sine a festivalului, daca se poate spune asa, care nu-si propune sa demonstreze nici diversitatea pe care o acopera, nici amploarea lui, nici nivelul selectiei, ci si le asuma ca valori ce il definesc, in regimul firescului. Asadar, cred ca ramine o editie de maturitate, care celebreaza increderea in vocatia unui oras de a deveni, pret de citeva zile, centrul simbolic al lumii teatrului.
Aproape ca faci ocolul pamintului, ca sa vii la festivalul de la Sibiu, de citiva ani buni, pentru a fi moderatorul intilnirilor cu artistii. Practic, prezenta ta aici a schimbat felul in care decurg dialogurile, a schimbat diminetile festivalului. Ce inseamna sa fii moderator la FITS?
Multumesc pentru aceste ginduri, care ma flateaza. Inseamna sa creezi, cu masura si curiozitate, un dialog viu. Un fel de intilnire intre doua lumi – cea a spectacolului si cea a publicurilor, cea a artistilor si cea a spectatorilor. E o bucurie sa poti pune intrebari, dupa cum e o satisfactie sa poti afla raspunsuri. Cred totusi ca intilnirile pe care le gazduiesc la FITS sint mai degraba un spatiu al intrebarilor, decit un teritoriu al raspunsurilor. E normal sa fie asa. Intrebarile anima. Ele sint esenta acestor dezbateri in care se regasesc, de fiecare data, citeva dintre cele mai importante figuri al festivalului, sub semnul comunicarii deschise, sincere si niciodata pretentioase.
Despre FITS se spune aici, acasa, ca este al treilea ca amploare si importanta din lume, dupa festivalurile de la Edinburgh si Avignon. De acord? Cum se vede FITS, in comparatie cu celelalte festivaluri ale lumii?
De acord! Desi ierarhiile ma crispeaza, fiindca impun ceva parca prea rigid, prea… definitiv. De aceea pot fi riscante, atunci cind lucrurile nu sint tocmai usor de cuantificat. Mai important decit locul pe care il ocupa intr-o asemenea ierarhie a festivalurilor e faptul ca FITS si-a creat un specific si are o identitate. Nu poate fi confundat cu nimic. Or, asta inseamna, implicit, ca e un eveniment unic. Bugetele dicteaza astazi anvengura oricarei intilniri de acest tip, iar faptul ca Sibiul are un loc atit de intens conturat in geografia planetei teatrale tine de zona miracolului. E miracolul increderii intr-un vis frumos, care se revarsa zile si nopti peste un oras transformat intr-o scena plina de lumina. Dincolo de cifre, ramine decisiv rostul adinc pe care il are Festivalul de la Sibiu in miezul acestei comunitati ce se deschide catre lume.
Dar teatrul romanesc in context international? Putem vorbi de o directie, de un specific, sau numai de creatori care fac ceea ce fac doar fiindca ei sint, ca personalitati, ceea ce sint? Adica Silviu Purcarete, Radu Afrim…
Cred ca intrebarea ofera deja un raspuns. Asa e: este greu, in teatrul romanesc de astazi, sa vorbim de directii, ci, mai degraba, de creatori ce nu pot fi asimilati nici unor tendinte. Fiecare ilustreaza un stil propriu, unic. Epoca marilor directii, ca si aceea a miscarilor de grup, s-a stins in teatru. Traim intr-o postmodernitate in care ideile si formele se coaguleaza in jurul unui artist sau al altuia, fara ca ele sa migreze spre constiinta unei miscari. Asta nu e simptomul unui individualism excesiv, ci efectul firesc al unei reorganizari a prioritatilor, care fragmenteaza un intreg context teatral, chiar si in interiorul aceleiasi generatii. Regizorii nu mai pot crede in curente, nu mai incearca sa le configureze ei insisi, ci prefera sa articuleze, fiecare, poetici separate, perfect reductibile la un creator sau altul. Pe doi ii numesti chiar tu, in aceasta interogatie care ar merita un raspuns mult mai amplu, fiindca atinge unul dintre centrele vitale ale fizionomiei teatrului contemporan.
Cum ti s-a parut publicul de la Sibiu?
Viu, animat, deschis, civilizat. Si totusi, parca erau si spectatori un pic mai apasati de grijile pe care teatrul nu le poate vindeca, uneori nici macar pret de un spectacol. In general, publicul de la Sibiu e unul format de si prin festival, un fel de categorie privilegiata, care are parte de o asemenea varietate de forme de spectacol, pe strazi, in sali de teatru si in cele mai nebanuite spatii de joc, incit traieste din plin bucuria clipelor de sfirsit de mai si inceput de iunie.
Care au fost marile tale bucurii de la aceasta editie? Ce ti-a placut, ce nu ti-a placut?
Mi-au placut spectacolele lui Purcarete, mi-a placut curajul Liei Bugnar, consecventa lui Gavriil Pinte. Spectacolele de dans. Mi-a placut reintilnirea cu Jonathan Mills. Mi-a placut concertul de muzica irlandeza inspirat de Cimitirul Vesel. Atit de multe momente, incit mi-e greu sa le enumar. Nu mi-a placut indisponibilitatea pentru dialog a unor… Dar de ce sa vorbesc despre ce nu mi-a placut, acum, cind ecoul sarbatorii care inseamna acest festival ne mingiie inca gindul?