Acolo am crezut ca inteleg padurile lui Labis, le aveam in fata, simteam o ameteala care ma mina cu sania tot inainte, tot mai in inima de basm a padurii de clestar. Ma opream, vrajit, in cite o poiana; era o tacere solemna care indemna la rugaciune, la incredere in poezie, la o continua pinda a puritatii, a candorii, a sperantei. Totul parea posibil, stateau marturie copacii inalti, albi de zapada orbitoare, verticali si semeti, amenintator de curati, ca un juramint ce trebuia urmat fara clintire. Eram toropit de o fericire cumplita. Uneori copacii trosneau, subtiindu-mi gindurile de-o groaza necunoscuta… Vai, padurile care-mi lipsesc, cu straturi de frunze vechi, cu copaci cu scorburi tainice, in care se aduna apa de ploaie, cu ciuperci plecate in pilcuri, cu pasari ciudate pe deasupra, tisnind din ramurile dese de copaci inalti, grosi. Cu mirosul de frunza incinsa in soare vara, cu ginganii neasteptate pe jos, misunind cu viteza, nepasatoare la oameni, cu sopirle incremenite pe vechile radacini iesite din pamint, mici zeitati solzoase ce-mi pareau ca poarta o coronita de aur pe capul lor ascutit, fin.
Ieri nu prea am facut nimic, s-a dezghetat frigiderul, teancuri de ziare pe jos, borcane, cratiti scoase, nervi si abia spre seara putina liniste.
Uite ca s-a terminat si festivalul de la voi. Tu l-ai absorbit prin toti porii, te-ai bucurat, ai aflat, ai scris despre el. Piticul din mine s-a uitat la zilele care treceau si a colorat pagini cu creioane triunghiulare. Miine poate trec pe la Polirom, au mai aparut ceva carti, e iarasi vara deplina si a inceput deja sa dea teiul in floare pe strazile Iasului. Il simt in suflet si nara. Si voi umbla din nou ametit pe strazi, ca intr-un vis de adolescent.
Veronica D. Niculescu: Venind spre casa ieri, deodata fara rost, deodata cu ochii deschisi, am vazut din departare teii uriasi, mesteacanul si bradul, si printre ei doar cioburi albe de zid, si a fost ca la revenirea dintr-un concediu, cind casa are un aer strain, si usa, si peretii, si covorul sint altele si sint dragi intr-un fel tainic, trist, prafuit, de lucru cunoscut si totusi schimbat, ca un parinte pe peron.
Se schimbase totul in jur, cum, cind? Cum am trecut timp de zece zile pe linga toate, cu ochii spre inauntru, unde inca mai licarea scena, unde inca mai scinteiau florile rosii din Miriam W. si ochii Nastasiei Fillipovna, inca mai fremata nemiscat Yukio Suzuki in tacerea de auzit, inca mai tremuram si eu la vreo masa, cu vreo fituica in mina, un sertar intr-un sertar.
Da, s-a terminat festivalul de teatru, am mai pedalat o vreme din inertie, o prelunga luni plutitoare, pina m-am dumirit ca roata chiar s-a oprit. Tot ieri, plecind de acasa, aud din mers o vorba care-mi ciuleste urechea. Doua gospodine vorbind pe o banca. Una zice: “Pai, de-o saptamina incoace o bagat tot numai chiatri!”. Chiatri, adica tiatru, adica teatru? Ca sa vezi. Ma agat, micsorez pasul. Femeia continua: “Dar de-acu-ncolo gata, nu mai baga chiatri, baga siment”. Cind se termina festivalul de teatru, Sibiul redevine, pe ici pe colo, Sibghiu… Un oras de iubit cu viza temporara. Un oras in care-i mai bine sa ramii un strain.
“Cum era Nastasia Filippovna? Cum era Aglaia?” Trebuia sa le vezi.
Emil Brumaru: Ce curios!
Nu ma mai pasioneaza Nastasia Filippovna, nici chiar Aglaia!
O sa rizi, sint indragostit de cuvinte, le iau in pat, inghesuite in carti sau chiar in dictionare, si citesc despre ele ca despre niste femei frumoase, greu de explicat, si mai greu de abordat. Bune doar de iubit pe indelete, de adorat. Da, ador cuvintele! Ma logodesc cu arhaisme, fug in lume cu sinonime…