Publicat de excelenta casa germana de discuri independenta, Audite, setul de trei CD-uri se mindreste, pe buna dreptate, cu enuntul de a fi “prima aparitie masterizata a benzilor originale”. Iar in plus, colectia se deschide cu o stralucitoare si, pentru mine, pina acum, necunoscuta versiune a micii capodopere a lui Gershwin, Rhapsody in blue, cu Gerhard Puchelt la pian, Sergiu Celibidache dirijind RIAS-Symphonie Orchester (Orchestra radio din sectorul american al Berlinului), la 10 octombrie 1948. Este, cred, singura inregistrare live pastrata cu aceasta orchestra, ce avea sa devina una de mare faima ulterior, sub bagheta lui Ferenc Fricsay, si la pupitrul careia, la inceputul anilor ‘50, au stat si Otto Klemperer, Antal Dorati, Karl Böhm. Inutil de insistat asupra placerii cu care Sergiu Celibidache, mare amator de jazz, isi insoteste solistul.
Unice si putin cunoscute sint si inregistrarile, datind din octombrie 1957, cu Radio-Symphonie-Orchester din Berlin, omagiu al dirijorului pentru profesorul sau preferat, cel caruia ii scrisese din Romania in anii ‘30 si al carui preferat devenise in anii studiilor sale berlineze, in timpul razboiului, Heinz Tiessen. Celibidache dirijeaza trei dintre compozitiile acestuia: Suita Hamlet, op. 30, Suita Salambo, Op. 34a si cea de-a Doua Simfonie, op 17 (Stirb und Werde).
Majoritatea celorlalte inregistrari ale antologiei Audite, exceptind Introducere si Fuga pentru Orchestra de coarde de Reinhard Schwarz-Schilling, toate cu Filarmonica din Berlin, sint mai mult sau mai putin cunoscute admiratorilor dirijorului roman, gratie fie unor transmisiuni radio, fie unor discuri semi-oficiale sau pirat, cum sint cele aparute sub etichetele Nuova Era, Hunt, Urania sau Membran. Este cazul Concertului pentru vioara si orchestra, Op. 35a de Ferruccio Busoni, interpretat de Siegfried Borries, a uverturii Anacreon de Cherubini, a Concertului pentru pian si orchestra de Paul Hindemith, din nou cu Gerhard Puchelt la pian sau a Suitei Appalachian Spring (Ballet for Martha) a lui Aaron Copland. Preferinta mea, dupa Gershwin se indreapta spre inregistrarea Rapsodiei spaniole de Ravel, tot dintr-un concert live, de la 14 octombrie 1948.
In 1948, Sergiu Celibidache era deja un personaj de renume in Berlinul postbelic. Moartea, la 23 august 1945, a predecesorului sau la pupitrul Filarmonicii din Berlin, Leo Borchard (in conditiile in care Furtwängler era refugiat in Elvetia si avea sa i se interzica sa dirijeze in anii procesului sau de denazificare), l-a propulsat intr-un paradis muzical pe tinarul Celibidache, care tocmai cistigase concursul pentru a deveni dirijor al Orchestrei Radioului berlinez. Din 1946 pina in 1952, cum se stie, Celibidache avea sa conduca oficial Filarmonica, impartind o vreme podiumul cu Wilhelm Furtwängler, absolvit de acuzatii.
Asa cum scrie intr-un excelent livret muzicologul Peter T. Köster, faptul ca dupa moartea lui Furtwängler muzicienii l-au abandonat, preferindu-l pe Karajan, “a fost cu siguranta, unul din capitolele cele mai putin glorioase din istoria orchestrei”. Peter T. Köster are dreptate si atunci cind observa ca “aceia care au trait experienta lui Celibidache in perioada petrecuta la Munchen (din 1979 pina la moartea sa in 1996) sau care ii cunosc inregistrarile tirzii, vor fi surprinsi de aceste documente ale anilor timpurii ai carierei sale. Si le va deveni clar ca Sergiu Celibidache a ramas fidel cu sine intr-o latura, anume respingerea oricarei rutine si cautarea permanenta de a da sunetului prospetime…”.
Compania Audite (CD 21.406) ofera un manunchi de documente restaurate absolut exceptional si de neocolit pentru cei care il iubesc pe maestrul roman. Aruncati, deci, la gunoi inregistrarile mai vechi pirat…