Po are tot atita bonomie pe kilogram cita avea si in urma cu trei ani, iar noile provocari cu care se confrunta nu au nimic intunecat, desi vin din partea unui paun a carui rautate e provocata de o trauma afectiva din copilarie, ajutindu-l si pe Po sa inteleaga daca nu spre ce se indreapta, macar de unde vine. Evenimentele se inlantuie firesc de cele din prima parte, iar fluenta si unitatea de stil (comic) se datoreaza nu regizorului (care a fost schimbat intre timp), ci acelorasi scenaristi. Asadar, devenit maestru kung-fu la sfirsitul primei parti, Po se vede confruntat concomitent cu doua probleme. Pe de o parte e trimis de maestrul Shifu impreuna cu Cei cinci furiosi (Tigresa, Vipera, Maimuta, Calugarita si Cocorul) sa se bata cu Lordul Shen, care ameninta sa cucereasca China cu ajutorul unor arme noi – niste tunuri. Po nu apara doar patria si kung-fu-ul, dar isi da seama ca Lordul Shen e legat de propria sa biografie intr-un mod pe care nu si-l va putea explica decit la finalul filmului. Aici intervine a doua problema cu care se confrunta Po. E nevoie sa parcurga toata actiunea pentru a intelege de ce l-au parasit parintii naturali si, astfel, sa atinga pacea interioara (dansul delicat al umflatului Po cu boabele de roua e antologic). La fel de antologic e paunul Shen, care e deosebit de expresiv – mai ales cind isi foloseste penele din coada pe post de cutite. Filmul e placut, iar momentele sale de actiune sint justificate pentru 3D.
O serie nesfirsita
Mult mai putin simpatic mi se pare X-Men: Cei dintii/X-Men: First Class, desi e, ma rog, o incercare de a revitaliza seria inceputa in anul 2000 si inspirata din benzile desenate omonime de la Marvel Comics. Asa aerisit si pop cum li s-a parut unora, filmul e lipsit de originalitate si de un scenariu care sa nu-ti dea senzatia ca bate pasul pe loc jumatate de film. Cronologic, actiunea din X-Men: Cei dintii se afla la radacina seriei. Profesorul Charles Xavier, lansat in interpretarea lui Patrick Stewart, e jucat aici la tinerete de James McAvoy. De fapt, in acest film ni se explica ascensiunea profesorului Xavier si cum de a ajuns in scaunul cu rotile. Lui McAvoy (prea patruns pe alocuri fata de cit de mica e miza) ii da replica un alt britanic, ma rog, semi-britanic – foarte talentatul Michael Fassbender, lansat de Steve McQueen in Hunger. Acesta il joaca pe Erik Lehnsherr care, inainte de a deveni Magneto (interpretat la maturitate, in celelalte parti ale seriei, de Ian McKellen), a fost un tinar obsedat de ideea razbunarii. Filmul si incepe cu o scena dintr-un lagar, in timpul razboiului, unde talentele telekinetice ale micului Erik sint stimulate de furia in fata uciderii mamei sale de cel pe care il va cauta toata viata.
Momentul culminant al filmului, in care lupta dintre mutanti aproape ca provoaca conflictul armat dintre URSS si SUA in apele Cubei e pe de-o parte spectaculos datorita efectelor speciale prin care rachetele fac dus-intors pe cer, ghidate de mintea lui Magneto, dar esueaza pina la urma. Aventurile eroilor seamana atit de bine cu ce am mai vazut la cinema, iar personajele sint atit de oarecare incit inserarea unor imagini de arhiva cu presedintele J.F. Kennedy adresindu-se americanilor nu aduce nici macar un virf de credibilitate povestii. Cele doua planuri – cel fantezist, cu lupta dintre mutanti, si planul real, istoric – sint mereu paralele. Un nou film al seriei pare deja prea mult.
Kung-fu Panda 2. Regia: Jennifer Yuh. Cu: Jack Black, Angelina Jolie, Dustin Hoffman, Gary Oldman, Jackie Che
X-Men: Cei dintii/X-Men: First Class. Regia: Matthew Vaughn. Cu: James McAvoy, Michael Fassbender, Kevin Bacon, Jennifer Lawrence, January Jones