Din punctul asta de vedere, televiziunile romane postrevolutionare nu m-au impresionat foarte tare. Cheers se difuzeaza si acum, la peste douazeci de ani de cind am vazut primele episoade. Nimic nou. Nu ca nu mi-ar placea… Ba chiar m-as bucura daca vreun post TV ar incerca sa testeze pe piata Allo, Allo, eventual in locul insipidelor sitcomuri autohtone.
Pina si reclamele de acum incep sa semene cu cele din Iugoslavia de atunci. Cu o singura diferenta: pe vremea aceea reclamele difuzate de iugoslavi nu ne enervau. Vedeam reclame la Coca-Cola, mereu bine facute, si ne apuca pofta de sucul de negasit la noi (dar pe care mamele noastre ni-l mai aduceau cind mergeau in Iugoslavia), reclame la blugi, la ciocolate si cafea, la masini cum nu vedeai pe strazile noastre… Si, credeti-ma, cine a vazut asa ceva nu mai poate crede gogorita cu capitalismul putred si comunismul egalitarist. Nici nostalgii dupa acea epoca nu poate sa aiba. Eventual dupa noptile pierdute cu prietenii asa, fara griji, intr-o vreme cind ni se parea ca putem face orice si putem obtine orice.
Caci, asa cum am povestit in alta parte (adica in Cartea roz a comunismului), toate imaginile astea ale bunastarii capitalismului acceptat de liderul iugoslavilor, Iosip Broz Tito, nu ramineau simple imagini transmise prin televizorul cu care – dupa cum am invatat in anii ’90 – se poate minti poporul. Locuitorii din zona de granita puteau trece in Iugoslavia cu asa-numitul „permis de mic trafic” si aduceau de acolo obiectele ce creau prestigiu social si faceau conexiunea cu capitalismul: blugi si geci de piele tintate, ghete Adidas, Nike ori Puma, tigari straine sau iugoslave, Coca-Cola, electrocasnice facute sub licenta, chiar televizoare, frigidere si lazi frigorifice. Desigur, toate astea se petreceau intr-un regim de semi-ilegalitate, iar pentru achizitiile mai mari complicitatea platita a vamesilor era obligatorie. Dar, intr-un fel sau altul, ajungeam sa mirosim Occidentul si sa vedem cit de „nociv” e capitalismul in comparatie cu comunismul de tip nord-coreean al lui Nicolae Ceausescu. De aceea am ramas teribil de uimit si de valul de antiamericanism (cu accente mai dure sau mai bemolate) din Romania contemporana, si de nostalgia cretina – altfel nu pot sa-i spun – care, intr-un concurs lansat de Televiziunea Romana si avind ca tema nominalizarea unor „Mari Romani”, l-a adus pe fostul dictator Nicolae Ceausescu, un paranoic aproape analfabet si decrepit, pe pozitia a unsprezecea.
Vedeti, intr-un fel pe noi nu cultura inalta sau constiinta politica dezvoltata prin Radio Europa Libera, ci consumismul ne-a salvat de comunism. Ne-a oferit un loc de refugiu si acolo ne-a aratat fata vesela a societatii de consum. Am vazut inca de atunci – chiar pe televizoare alb-negru – ca, oricite pacate ar avea ea, macar are culoare. Si nimeni n-o sa ne convinga vreodata ca, de fapt, cenusiul pentru toti e cea mai buna optiune.