– Fragment –
Scara care urca la cer.
Scara care coboara in iad
Cind arhitectura comunista a luat mare avint, arhitectii s-au trezit ca trebuie sa renunte la conceptia asta burgheza cu scara principala si scara de serviciu, “o grava forma de discriminare”, mostenirea unei lumi impartite in domni si slugile lor.
Cum Bucurestii erau plini de asemenea constructii, ocuparea lor, dupa nationalizare, de catre mai multe familii, a dat aplomb noilor administratori de spatiu locativ care au impartit locatarii numerosi taindu-le, prin repartitii, accesul la o scara sau alta. Atunci s-a descoperit ca unii locatari nu mai aveau acces la pod sau la pivnita, la centrale de incalzire si acoperisuri unde sa se curete cosurile, zapada sau acumularea de frunze in jgheaburi, la canalizare si pompe de evacuat apa in caz de inundatii ori tevi sparte, la deratizare sau incendii. Am auzit, cu prilejul unei inundatii care a distrus demisolul si pivnitele unei cladiri si la care s-a intervenit extrem de greu din pricina accesului redus la o singura scara, povestea aruncata la nervi si cu intelepciune de o doamna in virsta: “Dumnezeu si Dracul nu folosesc aceeasi scara”.
Abdicarea fortata a Regelui Mihai a fost ca o drama ce devine, jucindu-se, tragedie, in trei acte, cei trei ani cuprinsi intre 23 august 1944 si 30 decembrie 1947. Piesa s-a jucat intr-un context mult mai larg, greu de inteles daca te bazezi pe ceea ce ai invatat la orele de istorie in anii comunismului. Abdicarea fortata a fost punctul culminant. A fost inlaturat in 30 decembrie ultimul simbol al democratiei si al orinduirii bazate pe Constitutia din 1923. Nu mi-a fost greu sa pricep ce haos era in mintile noastre, odata ajunsa in Elvetia cu acea delegatie condusa de Cazimir Ionescu. Multi dintre membrii acelei echipe formate din primele rasaduri de democratie incipienta in Romania au fost socate de discursul meu prin care refuzam politicos ideea de a mai ramine o luna si jumatate ca invitati ai Confederatiei pentru a lucra la un proiect de Constitutie a Romaniei dupa modelul celui elvetian. Am amintit, fireste, Constitutia din 1923 si am explicat de ce este exclus sa folosim modelul unei constitutii federative. Multi nici nu stiau ca am avut o Constitutie democratica. Am inteles si am pretuit cu atit mai mult darul pe care mi l-au facut Majestatile Lor: la despartirea noastra din luna mai a anului 1990, am primit o copie a Constitutiei din 1923.
In interviul acordat postului Europa Libera in anul 2009, M.S. Regele Mihai si-a amintit de intilnirea de la Londra, dupa abdicarea fortata, cind a remarcat ca “Churchill a fost foarte politicos, ca de obicei, dar impresia mea a fost ca nu stia in realitate prea multe despre Romania. La un moment dat, discutam despre o problema oarecare, iar el a intrebat brusc ceva de genul «Nu stiu, Romania are Constitutie?». Churchill era un om atit de inteligent si facuse atit de mult pentru Marea Britanie in timpul razboiului, dar despre restul Europei nu cred ca intr-adevar nu stia mai mult, tot nu pot intelege cum a putut spune asa ceva”.
Din documentele pe care le-am inclus in acest volum, rezulta ca Romania nu putea cistiga lupta impotriva imixtiunii Moscovei si a comunistilor sau cozilor de topor care-o sustineau, desi comunismul nu a avut in anii aceia nici o sustinere a poporului roman. Democratia nu a fost slaba, ci era deja condamnata. Nu doar in Romania, ci intr-o jumatate a Europei. Rezistenta anticomunista a fost refuzul atitor martiri romani de a se impaca vreodata cu un destin ce ne-a fost impus peste capetele noastre. A existat un plan urmarit pas cu pas si care a fost cunoscut sub numele de Comunizarea Romaniei, fiind prezentat a doua zi dupa instaurarea guvernului Groza. Majoritatea istoricilor s-au referit la el. Ioan Chiper, Florin Constantiniu si Adrian Pop au publicat in 1993 o carte intitulata chiar Sovietizarea Romaniei. Perceptii anglo-americane (1944-1947), care se refera si la o parte dintre documentele si intrebarile ce m-au insotit in timpul sederii mele la Versoix. Cei ce considera ca Regele Mihai a gresit prin actul de la 23 august sint, de regula, adeptii extremismului de dreapta si ai dictaturii antonesciene, refuzind sa vada consecintele aliantei Maresalului cu Hitler. Argumentele lor se regasesc in retorica si dialectica discursului nostalgicilor ceausisti, ale nationalistilor extremisti care spala mina dreapta cu mina stinga si invers, preluind propaganda sovietica pentru a-i sustine pe nazisti si propaganda nazistilor pentru o recrudescenta a colosului de la Rasarit. Intrebarea la care ar trebui sa ne raspunda toti acesti denigratori ai regelui si sustinatori ai “democratiei originale” si ai pseudoliderilor tranzitiei postcomuniste ar fi una simpla: cum pot explica marea manifestare populara de Sfintii Mihail si Gavriil din 8 noiembrie 1944, de ziua regelui, care a fost o demonstratie de popularitate a institutiei monarhiei si persoanei suveranului?
Cum pot explica acordul generalilor si al intregii armate romane care nu au avut nici o reactie impotriva arestarii lui Antonescu si nici o actiune de revolta fata de intoarcerea armelor? Actul in sine a fost urmat de sacrificarea atitor militari luati prizonieri pe front in U.R.S.S. si, apoi, in mari batalii impotriva nemtilor, in care armata romana a fost macelarita in mod deliberat. Au urmat procesele intentate unor mari ofiteri de cariera. N-am nici un motiv sa nu vad in aceste reactii de totala incredere si pretuire manifestate fata de tinarul rege ceea ce tatal meu mi-a repetat de multe ori: anume ca armata romana a fost trup si suflet alaturi de rege. Acest atasament fata de Regele Mihai si Coroana Romaniei avea radacini adinci care reuneau si meritele Regilor Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea (in anume intreprinderi ale sale) si meritele Reginelor Elisabeta, Maria, Reginei-mame Elena in a aduce tarii independenta, unitatea, demnitatea, prosperitatea si institutiile europene. Multi militari, ofiteri si subofiteri, au abandonat cariera militara dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai si au socotit o dezonoare sa-si continue cariera intr-o armata politizata si modelata de sovietici.
In noiembrie 1946 au fost falsificate alegerile in mod grosolan. Comisia aliata de Control nu prea a functionat, dupa cum indica toate documentele din acest volum. Dupa Tratatul de pace de la Paris, din februarie 1947, ea a fost desfiintata. Vlad Georgescu, in succintul lui op Istoria romanilor de la origini pina in zilele noastre, socoate aceste evenimente drept o recunoastere internationala a rezultatului alegerilor din Romania si a situatiei de fapt si de drept. Indiferent de adevaratele rezultate. Vine la rind arestarea liderilor partidelor istorice in perioada iulie-noiembrie, un val de arestari puse sub semnul minciunii al carei pretext era eradicarea nazismului. Comunitatea internationala nu are nici o reactie, iar guvernul supraliciteaza. Prin abdicarea fortata, Romania va fi pusa in fata unui fapt implinit. Actul abdicarii e formulat in termenii unei perspective marxist-leniniste, staliniste, comuniste, de import sovietic. Nu exista nici un segment de populatie care sa-l fi formulat in vreun procent sau sub vreo forma mai inainte de ziua de 30 decembrie, cind regele este obligat sa semneze un act scris dinainte: “In viata statului roman s-au produs in ultimii ani adinci prefaceri politice, economice si sociale care au creat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiunilor stabilite de pactul fundamental “Constitutia tarii, ele cerind o grabnica si fundamentala schimbare… “. Nu e vorba de schimbarea unei ordini politice dorita sau impusa de poporul roman, de partide, de vreun tratat. Regele realizase cea mai evidenta lovitura data nazismului si scurtase cu jumatate de an durata razboiului, fusese decorat cu Ordinul “Victoria”. Indepartarea sa nu avea de-a face cu eradicarea nazismului, ci cu eradicarea democratiei din Romania. Cu exilarea ei. Abia in 1997 regele a primit pasaport romanesc, cind presedinte al Romaniei a fost Emil Constantinescu. Actul abdicarii premeditat si intempestiv nu a fost revocat pina astazi. L-au parafat imediat comunistii impinsi si sustinuti de Moscova si de armata sovietica aflata in tara, plus dezimplicarea Americii si Marii Britanii si a restului lumii care-si retrasesera sprijinul si gindul de la Romania. Dar cine, daca tot ne-am intors la democratie, a parafat din nou, dupa 1990, abdicarea si nu a reconsiderat-o?
Ramine peste toate aceste intrebari si intrebarea ce le cuprinde pe toate, intr-o acolada a bunului-simt: “De ce nu a fost readus in tara Regele Mihai de catre romani, el fiind simbolul democratiei reale, iar nu originale?”.
Era istoria scrisa si dupa 1990? In ce masura rezistenta anticomunista a facut guvernele comuniste neguvernabile? De ce au fost mai “recalcitranti” polonezii, ungurii decit romanii? A fost doar o aparenta?
[…]
Am vazut cit de abil era intretinuta si manipulata, dupa razboi, confuzia intre nazism si democratie, felul in care au fost decretati nazisti si pronazisti toti liderii si membrii partidelor din Romania care nu erau procomuniste. Din clipa in care comunismul s-a autoproclamat, in Europa de Est si nu numai, ca solutie impotriva fascismului si nazismului, tot ce insemna pluripartidism, democratie, alegeri libere si institutii democratice a fost condamnat. Armata Rosie care ocupase tarile Europei cazute sub incidenta Moscovei, era garantul autoproclamat al eradicarii fascismului. Sa nu ne miram vazind valul de arestari si demolari ale democratiei romanesti. Sa nu dam vina pe Regele Mihai, pe fragilitatea democratiei noastre si pe lipsa demnitatii si sacrificiului national. Sa citim si sa recitim toate aceste documente. A existat acordul Ribbentrop-Molotov intre Hitler si Stalin, intre nazisti si comunisti, folosit din clipa semnarii sale ca matrice a dictaturilor de dreapta si de stinga si, fireste, ca o ghilotina in regim de lucru continuu pentru decapitarea democratiilor si democratilor. Romania nu a primit statut de cobeligerant. Datoriile noastre de razboi cerute de sovietici vor face obiectul multor plingeri si sesizari, fara sa fie rezolvate printr-o implicare reala a aliatilor Moscovei, fapt pe care il demonstreaza toate documentele pe care le reproducem in extenso si cu care am mers la Versoix. Am visat sa existe o carte sau mai multe care sa priveasca toate treptele coboririi Romaniei in infernul comunist, avindu-l drept martor si personaj principal creditabil pe regele Romaniei care a rezistat cel mai mult in batalia aceasta cu un destin ce ne-a fost impus, predarea noastra fiind girata, din pacate, de catre marile puteri. Ele au decis stringerea latului, ele au decis si desfacerea lui sau iesirea din strinsoare, cu pasi vizibili, abia la sfirsitul anilor ‘80, cind isi cheama reprezentantii diplomatici pentru consultari… Timp de doar zece luni S.U.A. si Marea Britanie au tinut piept Uniunii Sovietice nerecunoscind cabinetul lui Petru Groza. Dupa aceste zece luni, Conferinta de la Moscova din ianuarie 1946 se soldeaza cu acceptarea guvernului Groza, avind doar conditia ridicola a includerii, in guvernul-marioneta, a doi reprezentanti ai democratiei, unul de la P.N.L. si altul de la P.N.T., fara portofoliu. Regele si partidele politice istorice au negociat mult mai decis si neconcesiv pastrarea unor institutii democratice in Romania.
Toate acestea s-au petrecut de parca Occidentul uitase de cind avea Romania democratie, partide, lideri liberali, taranisti, social-democrati si cu cine tratasera reprezentantii lor la conferintele internationale. De parca n-ar fi primit S.O.S.-ul continuu al acestor lideri, al Regelui Mihai si Reginei Elena, cu privire la decizia ferma de abandonare a lui Hitler, careia Ion Antonescu a refuzat sa-i dea curs. Dar trebuia sa fim sustinuti pentru semnarea unui armistitiu garantat.
CARTEA
Cele doua volume intitulate Scara leilor continua periplul memoriei inceput in Maxilarul inferior cu povestea tatalui autoarei, ofiterul mare invalid de razboi Gheorghe Uricariu si reconstructia Europei, asemeni unei reconstructii a unei parti anatomice distruse de un glonte exploziv. Asa cum fata desfigurata a unui tinar ofiter, in timpul bataliei de la Oarba de Mures, are nevoie de peste 39 de interventii chirurgicale, tot asa istoria Romaniei, a Europei, a lumii are nevoie de o complexa reconstructie a memoriei si istoriei, distruse in deceniile comunismului, instalat impotriva vointei popoarelor, dupa impartirea Europei si a zonelor de influenta ce a urmat Conferintei din Crimeea, de la Ialta, care s-a desfasurat in Palatul Livadia.
AUTOAREA
Doina Uricariu (n. 1950, Bucuresti), cunoscuta poeta si eseista, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, a Societatii Culturale Europene si a P.E.N. Club. Membra fondatoare a Academiei Civice. A publicat noua volume de versuri distinse cu premiile Uniunii Scriitorilor din Romania, Republica Moldova, Israel si America Latina; volume de eseuri si studii de literatura, filosofie si istoria artei despre Emil Botta, Kierkegaard, Cioran, Jeni Acterian, Dominic Stanca, Maria Pillat-Brates, Antonovici; studii despre literatura, filosofia si arta romaneasca, europeana si americana, de avangarda si interbelica. Doctor in poetica si stilistica cu teza Nichita Stanescu. Lirismul paradoxal, publicata la Editura Du Style, in 1998. A ingrijit editii fundamentale: Filocalia de la Prodromul, Transnistria, Enciclopedia lacasurilor de cult din Bucuresti, Cotroceni Palace. Din 1999, traieste la New York. Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios pentru creatie si activitatea in domeniul culturii. De acelasi autor, la Editura Polirom a mai aparut Maxilarul inferior (care a obtinut Premiul Cititorilor oferit de “Observator Cultural”).