Aceste doua subiecte or parea ele noi – iar mass media ajuta, din diverse motive nu foarte cuser, la crearea acestei impresii false –, dar despre ele se vorbeste de ani de zile. Presedintele Traian Basescu le-a pomenit sistematic in programul sau pe timpul campaniei electorale, asa cum a vorbit insistent si despre necesitatea revizuirii Constitutiei. Declaratiile lui au fost uitate imediat dupa alegeri, dintr-un reflex format romanilor in ultimele doua decenii de politica democratica, fiindca unde s-a mai pomenit ca un om politic sa se apuce sa faca lucrurile pe care le anunta in campanie? (Aici nu intra in calcul pomenile promise de aspirantii la guvernare, fiindca atunci cind e vorba de buzunarul personal romanul nu uita si nu iarta.) Doar ca, indiferent care ii vor fi fost motivele (nu neaparat patriotice), presedintele se incapatineaza sa-si respecte agenda.
Dar cele opt regiuni propuse de guvernul Romaniei in cadrul reorganizarii administrative exista la nivelul Uniunii Europene inca din 1998, adica de pe vremea guvernarii CDR, si au fost create pe baza legii 151 din acel an. Ele sint (deocamdata) doar niste regiuni de dezvoltare fara personalitate juridica, create prin asocierea mai multor consilii judetene in vederea accesarii fondurilor europene si a realizarii unor proiecte de anvergura pe un teritoriu extins.
Daca va compara cineva harta celor opt regiuni de dezvoltare existente din 1998 cu harta regiunilor propuse de guvernul Boc in momentul de fata, va vedea ca ele, practic, se suprapun. Asadar, daca reorganizarea administrativa a tarii va fi realizata, “noile” regiuni ar incepe sa functioneze intr-un cadru preexistent. In contextul dat activitatea regiunilor de dezvoltare din ultimii treisprezece ani ar putea fi vazuta ca un fel de exercitiu sau test administrativ in vederea reorganizarii administrative concrete. “Noul” e de fapt ceva vechi, dar inca nedus la capat.
Ideea a provocat insa, dupa cum se stie, proteste zgomotoase. E si normal: orice schimbare e riscanta, mai ales intr-o tara atit de conservatoare ca Romania, in care prevad ca, de exemplu, informatizarea totala a tarii nu va elimina nici in cincizeci de ani chitantele si declaratiile pe propria raspundere, stampilele, parafele ori semnaturile olografe. Cum insusi proiectul e destul de ambiguu si volatil, atit de volatil, incit nu se mai stie exact nici daca va fi vorba de opt regiuni, saisprezece, douasprezece sau (fiindca nimic nu ma mai mira) chiar patruzeci si unu, care sa se identifice cu cele patruzeci si unu de judete de acum, e normal ca opozitia sa protesteze si sa se opuna – ca de-aia e opozitie. Problema e ca nici ea, nici puterea nu par sa stie exact despre ce vorbesc. Singurul lucru clar e ca, oricum ar fi, sint contra. E punctul maxim de maturitate politica la care au ajuns partidele de la noi de cind exista o putere relativ stabila si o opozitie unita: opozitia se opune, iar puterea se exercita.
Cine se opune si in ce fel se opune o sa vedem saptamina viitoare. Desi in linii mari o stim cu totii foarte bine.