Pe Irene o hartuiesc revistele financiare deasupra carora planeaza
un groaznic blestem, iar mita dumneaei e atit de alintata, incit isi trezeste
stapina cu un mieunat smuls parca din iadul pisicilor, fiindca avea un tintar pe
nas si ii era prea lene sa se scuture de una singura. Irene are
parteneri-de-coincidente si barbati dintre cei mai draguti pe linga care trece
pe strada, se indragosteste instantaneu, dar nu se opreste, intoarce capul doar
pentru a vedea ca si el a facut la fel, dupa care mediteaza asupra nevoii
urgente de a achizitiona skill-uri de agatat. Daca nu ar avea deja suficiente
fobii, i-ar placea sa si-o dezvolte p-asta: luposlipofobia, adica teama ca ai
putea fi urmarit de lupi pe o podea de bucatarie proaspat lustruita si purtind
doar sosete in picioare.
„Va spun ca ii este mult mai greu unui om care alege sa vada lucrurile altfel
si sa se entuziasmeze facind asta. Care-si stringe economiile intr-o bufnita de
portelan, nu intr-o banca, si cind danseaza da din picior in ritmul rinichilor,
pentru ca nu crede ca doar inima are un ritm. Care tine minte ca in Marea Bering
se gasesc crabi imensi si ca atunci cind Arctodus Simus («God Bear») din
Peninsula Kamchatka (despre care au afirmat ca exista Bergman, Sivobolov si
Vereshchagin) trece pe undeva, face doua gauri imense in pamint, acolo unde se
opreste si se ridica in doua labe. Pentru ca este genul de om care da numai
peste comunitati de oameni de stiinta reticenti, dornici sa-i explice
intotdeauna cit de tare se insala, ca ei au intotdeauna dreptate si el –
niciodata. Si ca este, de fapt, un farsor.”
Asta-i blogul pe care il deschizi de dimineata, cind iti vine sa dai naibii
job-ul si dimineata. M-am intrebat chiar de cind am dat peste el ce-l face sa
fie asa si cum de-i reuseste chestia asta. Mie, spre exemplu, mi-e foarte greu
sa ma repliez diminetile. De-abia dupa multe luni m-am hotarit sa ma uit in
arhiva, sa vad de unde a pornit blogul zen ca sa ajunga aici. Inca nu am reusit
sa termin. Imi ia cite o zi sa diger o postare sau doua. Sint prea dense.
Cumva, cred ca am gasit. Pe 27 iunie 2005, intr-o marti, Irene a scris asa:
„Pe scurt: sa faci din fiecare idee si din fiecare imagine un loc privilegiat;
astfel, in mod paradoxal, totul este privilegiat. Fiecare act sau perceptie,
fiecare gest cotidian, incetind sa mai fie un mijloc, devine un scop in sine”.
Hei, ce kantiana aceasta ultima propozitie. I-as face cu ochiul si i-as spune
„mmm, sentence, you’re fucking cute”. Dar treaba cu privilegierea (in sensul
asta, nu al uzatului carpe diem bleah) e foarte tare.
Peste toate, Irene asculta Air si are citeva poze pe Flikr la care ar fi bine
sa nu va uitati, mai ales daca sinteti barbati heterosexuali, bisexuali sau
lesbiene. Asta fiindca Irene are o poza in care se plimba ea intr-o caruta, pe
undeva pe la tara, normal ca intr-o claie mare de fin, ferindu-se usor cu palma
de soarele care-i intra in ochi si aratind bestial. De fapt, caruta nici macar
nu apare in poza si se poate foarte bine ca ea nici sa nu existe, insa imaginea
lui Irene surprinsa din miscare, ca si cind un observator disperat, genul
paparazzi, ar alerga dupa cal, in paralel cu caruta, pentru a captura in sfirsit
fotografia cu care sa prinda un first cover in „People Magazine”, m-a perturbat
total. Intreaga editie din acest numar al rubricii „Scara de blog” trebuie
citita din perspectiva asta de incertitudine heisenberghiana. Cum cred ca mai
spuneam pe undeva (sau imi spuneam mie doar?): NU trebuie sa va indragostiti de
femeile virtuale. Efectul Pygmalion se manifesta aici cu atita forta, incit
te-apuci sa-i lasi comentarii pe blog, sa asculti muzica pe care o asculta ea si
sa-ti pui poza ei pe desktop, fotosopata sa fade to background. Ceea ce e sick.
Sick!