– Fragment –
In aceasta dispozitie sufleteasca era sensibil la admiratia studentelor sale de la colegiul din Red Lion Square, mai ales a uneia care a inceput sa frecventeze cursurile sale practice de biologie din toamna anului 1892. Numele ei din condica era Amy Catherine Robbins, insa pentru prieteni era “Catherine”, iar pentru el, desigur, “domnisoara Robbins”. Era foarte draguta, nu foarte diferita de Isabel la infatisare, dar cu parul de culoare mai deschisa si cu o constitutie mai delicata si mai fragila. Radacinile ei familiale se situau cu citeva trepte mai sus pe scara sociala fata de ale sale si ale lui Isabel – facea parte chiar din miezul clasei de mijloc, nu din partea ei de jos – si avusese parte de educatie mai buna. Cind veni prima data la cursul lui era in doliu dupa recenta moarte a tatalui ei, care isi lasase evident sotia si fiica intr-o jena financiara, si intentiona sa obtina calificativele necesare pentru profesorat ca sa se poata intretine pe sine si pe mama ei, ceea ce ii conferea in ochii lui un anume patos si eroism. Mai era si vrajit de infatisarea ei, pe care hainele negre mai degraba o subliniau decit s-o ascunda, si impresionat de inteligenta ei sclipitoare si de discursul fluent. Domnisoara Robbins locuia impreuna cu mama sa in Putney, nu departe de Wandsworth, asa ca mergea adesea cu el dupa cursuri pina la statia Charing Cross sa prinda un tren de pe District Line. Intr-o zi el ii sugera sa se opreasca pentru un ceai pe Strand, la ceainaria Companiei de Piine Aerata, iar ea accepta fara nici o clipa de ezitare. Ceainariile astea erau o placere destul de noua si cit se poate de bine-venita, desfasurata in stabilimente curate, decente, unde orice barbat putea sta la taclale cu o tinara in absenta unei doamne de companie, fara ca vreunul dintre ei sa se simta jenat. Cu aceasta ocazie afla ca tatal ei fusese ucis intr-un accident pe linia ferata, linga Putney.
— Nu e clar ce s-a intimplat… l-au gasit linga sina, se pare ca fusese lovit de tren, spuse Catherine. Poate o fi incercat sa traverseze, fiindca se plimba deseori prin padurile din vecinatate. Verdictul legistului a fost moarte accidentala, dar sigur ca nu poti sa nu te intrebi daca a fost intr-adevar un accident, mai ales fiindca afacerile lui mergeau atit de prost. Dar despre asta nu suflu o vorba in fata mamei… sau a oricui altcuiva.
In afara de dascalul ei, se vede treaba. El se simti tentat sa-i faca o confidenta similara.
— Citeodata ma-ntreb si eu daca tata n-a incercat cumva sa-si ia viata, zise si ii povesti accidentul destul de neverosimil care-l facuse pe Joseph Wells sa-si rupa piciorul cazind de pe o scara sprijinita precar de o banca din curtea de la Atlas House, chipurile pe cind se straduia sa tunda via de pe zidul din spate al cladirii – lucru prostesc si care nu-i statea in obicei. Daca n-a incercat intr-adevar sa-si ia viata, cred ca a fost dinadins neglijent… nu-i pasa daca traieste ori moare. N-avea succes cu pravalia, iar ca jucator de crichet nu mai era in forma.
Il izbi revelatia ca pina atunci nu se mai confesase astfel nimanui. In privirea atenta si limpede a acestei femei era ceva care-i inspira incredere si-l impingea la confidente.
Pauza de relaxare si conversatie cu domnisoara Robbins la ceainarie, in drum spre casa, deveni un fapt regulat si curind descoperi la ea interes nu doar pentru stiinta, ci si, aidoma lui, pentru literatura moderna si pentru ideile radicale. Citise piesele lui Ibsen si eseul “Sufletul omului in socialism” de Oscar Wilde. Aspira la statutul de “femeie noua”, o sintagma ce ajunsese pe atunci la moda, si credea cu ardoare in dreptul femeilor de-a obtine educatie superioara, de-a vota si de-a merge pe bicicleta in pantaloni bufanti. Cind el pleda pentru o sustinere financiara a maternitatii de catre stat, care le-ar oferi nevestelor independenta financiara fata de barbatii lor, sugerind subtil ca ideea asta fusese la origine a lui, nu a lui Tom Paine, ea era cit pe ce sa lesine de admiratie. Se declara liber-cugetatoare in privinta religiei si aproba principiul “amorului liber”, conform caruia uniunea dintre un barbat si o femeie care se iubesc sincer nu trebuie sa fie obstructionata sau reglementata de stat sau de biserica. Era constient ca ei i se cam aprinsesera calciiele dupa el si ca exista un factor de risc in intimitatea insotirii lor, dar fiind nemultumit de situatia lui familiala, se gindea ca avea dreptul sa se bucure de adoratia inofensiva a unei eleve dragute si inteligente si privea tete-a-tete-urile lor de la ceainarie ca pe mici oaze de tihna civilizata intr-un desert de truda sirguincioasa.
Truda insa isi ceru ca de obicei obolul. Pe la jumatatea lunii mai, grabindu-se spre casa – de data aceasta singur –, catre Charing Cross, se pomeni apucat de-o tuse care se ispravi cu scuipat singe la toaleta domnilor, in subsolul statiei aglomerate la acea ora. Izbuti sa ajunga acasa, dar acolo nu se mai putu tine pe picioare si trebui sa se intinda in pat. Doctorul chemat ii prescrise pilule cu opiu si pungi cu gheata pe piept. Isabel trimise mesaj la colegiu, anuntind ca era silit sa contramandeze cursurile pentru restul anului academic; in sinea lui, stia ca va trebui sa renunte definitiv la predat si sa incerce pe viitor sa-si cistige existenta ca scriitor. Domnisoara Robbins ii telefona acasa citeva zile mai tirziu, interesindu-se ingrijorata de sanatatea lui. Isabel nu era acasa, iar matusa Mary ii transmise bolnavului in dormitor urarile de bine ale studentei.
— Tinara doamna parea foarte ingrijorata, observa ea.
— Da, pai, se simte solidara, ii raspunse el. Si ea e suspecta de tuberculoza.
— Chiar asa? Saracuta, ce pacat, suspina matusa Mary. Asa o fata draguta.
El ii multumi domnisoarei Robbins printr-o scrisoare ilustrata cu o caricatura a sa sezind in pat in camasa de noapte, cu un aer nefericit si ravasit, si o invita sa sune din nou peste o saptamina, cind avea sa fie si sotia lui acasa si se putea aventura sa coboare scara ca sa stea de vorba cu un musafir. Vizitele ocazionale si corespondenta continuara pe toata perioada convalescentei si dupa aceea.
Isabel vedea limpede ca fata il adora, insa nu parea sa se simta amenintata si, intr-adevar, isi permise chiar sa glumeasca pe acest subiect. El crezu ca intelege motivele calmului ei. Mai intii, faptul ca domnisoara Robbins era foarte tinara si apoi ca starea ei de sanatate era foarte delicata. Nu exista nici o nota de cochetarie in purtarile ei cind se afla in preajma lui si intotdeauna era foarte respectuoasa cu Isabel si cu mama ei. El stia ca atunci cind era bolnav nu le facea viata prea usoara celor ce aveau grija de el, asadar un vizitator regulat, care putea sa-l distraga cu birfe studentesti si conversatii intelectuale, era primit cu bucurie de femeile din familia sa. Insa primi sfatul de-a se muta departe de Londra ca sa-si vada de sanatate, asa ca in august inchirie o casa neo-Tudor in Sutton, unde se putea respira aer nepoluat adus de vint dinspre dealurile North Downs. Locul acesta se afla la oarecare distanta de Putney, iar vizitele lui Catherine se rarira, mai ales dupa inceperea noului an academic. Intr-o buna zi, Isabel remarca faptul cu satisfactie, adaugind:
— Imi inchipui ca si-a gasit un tinar de treaba.
— A, nu prea cred, replica el, insa apoi adauga repede: Ei, s-ar putea sa ai dreptate. Dar e o studenta foarte serioasa, ii sta mintea numai la obtinerea diplomei.
De fapt, era sigur ca aceasta nu-si gasise nici un tinar, pentru ca, fara stirea lui Isabel, se vedea deseori cu ea la Londra.
Se apuca de scris intensiv povestiri si articole umoristice pentru ziare si reviste. Cu povestirile nu avu prea mult noroc, asa ca articolele ramineau principala lui sursa de venit. Lectura unui roman de J.M. Barrie, intitulat Un om singur, in timpul convalescentei petrecute la Eastbourne, in iunie, ii oferise impulsul: exista acolo un personaj care spunea ca metoda cea mai sigura de-a ajunge publicat ca jurnalist independent este sa scrii scurte eseuri amuzante despre subiecte banale, ca de pilda pipe, umbrele sau ghivece de flori. Compuse imediat un text intitulat “Despre arta de a sta la mare”, pe care i-l trimise verisoarei sale Bertha Williams, sora mai mare a lui Edith, care lucra ca secretara, sa i-l bata la masina. Il trimise la Pall Mall Gazette, al carei editor il baga prompt la tipar, cerindu-i si altele de acelasi fel. In lunile ce urmara produse vreo treizeci de articole pe subiecte precum “Caldarea de carbuni”, “Zgomote de animale” si “Arta de-a te lasa fotografiat”. Nu era cea mai elevata forma de compunere literara, insa era un inceput, iar articolele erau platite binisor in raport cu timpul pe care i-l lua scrierea lor. Publica in mai multe ziare si trebuia destul de des sa calatoreasca la Londra – casa lui era plasata convenabil linga statia Sutton –, ca sa-si cultive contactele cu editorii, sa livreze manuscrisele si sa obtina comenzi noi; si, cu toate ca demisionase din functia pe care o detinea la Colegiul prin Corespondenta, colabora in continuare cu acea institutie si mai avea uneori cite-o treaba cu fostul sau patron. Calatoriile acestea ii ofereau numeroase ocazii de-a se intilni cu Catherine si de-a lua masa cu ea la restaurant sau de-a merge impreuna la ceainarie. Cind vremea era frumoasa, se duceau sa se plimbe prin Embankment Gardens, linga statia Charing Cross.
Intr-o dupa-amiaza neobisnuit de calda din luna noiembrie a acelui an, 1893, sedeau amindoi pe o banca si priveau Tamisa, care se afla la punctul maxim al fluxului, purtindu-si catre mare obisnuita incarcatura de barje, feriboturi, vase de agrement si gunoaie.
— Riul asta e ca o granita, observa el. Uite ce diferenta e intre cladirile de pe malul asta si cele de dincolo.
Arata catre conturul neregulat al debarcaderelor, macaralelor, depozitelor si fabricilor cu cosuri fumeginde de pe malul sudic.
— Avem Palatul Parlamentului in dreapta noastra si Somerset House in stinga – arhitectura nobila, demna, luxoasa, care spune: Asta e Londra, asta e istoria, aici e puterea. Dincolo de riu parc-ar fi o mahala industriala – cladiri ridicate in pripa, trintite alandala una linga alta ca sa serveasca nevoilor comertului, fara nici o planificare, fara nici o grija pentru aspect sau pentru confortul oamenilor care muncesc in ele. Iar dincolo de cladirile astea sint adevaratele mahalale – locuinte inchiriate in care oamenii locuiesc intr-o mizerie dezgustatoare – si dincolo de ele iarasi strazi dupa strazi de case insiruite inghesuite unele in altele sau cu vile impartite in apartamente pentru care n-au fost proiectate niciodata, cu nimic mai bune decit celelalte. La fel sint intinderi uriase din Londra – East End, spre exemplu –, dar numai aici se confrunta atit de radical cele doua lumi. Podul asta mare si urit – arata catre carcasa ruginita a podului de cale ferata Charing Cross – e ca un brat de fier, bratul maselor defavorizate repezindu-si pumnul peste apa catre obrazul clasei conducatoare britanice, insa nu ajunge chiar pina acolo… sau lovitura se inmoaie, e absorbita, devine doar o conducta pentru sclavii remunerati care se revarsa in si din centrul comercial al orasului in fiecare zi… Ma tem ca pierd controlul metaforei!
Rise si se intoarse spre Catherine, care il privea cu adoratie.
— Nu, e minunat! zise ea. E minunat sa te ascult vorbind. Ce norocoasa e doamna Wells!
— Ma tem ca pe doamna Wells n-o intereseaza ideile mele, spuse el cu o grimasa de neplacere.
Se asternu o tacere in care amindoi cintarira implicatiile acestei remarci. El isi scoase ceasul din buzunar si il consulta.
— Mai bine plec sa prind trenul catre casa.
— Transmite-i salutarile mele doamnei Wells, zise ea.
— Catherine…
Acum ii spunea pe numele mic cind erau singuri, desi pe ea n-o poftise sa-i spuna “Herbert” sau “Bertie”. Primul nume nu-i prea placuse niciodata, iar ultimul ar fi sunat putin cam prea familiar. Ea rezolvase problema aceasta delicata neadresindu-i-se niciodata pe nume.
— Da?
— Doamna Wells nu stie ca ma vad cu tine cind vin la Londra, spuse el si zari un licar de emotie in ochii ei. Cred ca cel mai bine-ar fi nici sa nu afle. Ar putea interpreta gresit natura prieteniei noastre.
— Desigur, zise Catherine lasind privirea in jos. Inteleg.
— Bun.
El se ridica si ii oferi mina ca s-o ajute, insa ea ramase asezata.
— Dar pentru mine e mai mult decit prietenie, sopti ea, fara sa ridice ochii spre el. Te iubesc.
El se aseza la loc, ofta si ii lua mina intr-ale lui.
— Catherine… Sint un barbat insurat.
— Stiu, spuse ea privind drept inainte, de parca ar fi recitat un discurs invatat pe dinafara. Nu astept nimic din partea ta. Nu ma astept sa-ti parasesti sotia si sa fugi cu mine. Stiu ca nu e nici o speranta. Am vrut doar sa stii. Acum poti sa pleci sa-ti prinzi trenul spre casa.
Izbucni in lacrimi.
Apoi, desigur, el trebui s-o consoleze, luindu-i iar mina si spunindu-i in cel mai blind mod cu putinta ca, desi pretuia sentimentele ei si se simtea miscat, nu se putea face nimic in privinta asta, in afara de cazul in care ar fi renuntat sa se mai vada, ceea ce ar fi fost regretabil din punctul lui de vedere.
— A, nu, asta nu! As muri! exclama ea. Imi pare rau ca ti-am spus. A fost o prostie din partea mea.
— Nu, a fost foarte dragut din partea ta. Dar aici e cazul sa tragem linia.
Ea dadu aprobator din cap.
— Si acum chiar ca trebuie sa prind trenul ala, zise el. Si tu la fel.
AUTORUL
David Lodge (n. 1935) a urmat cursurile Colegiului Universitar din Londra, iar dupa absolvire a obtinut un master si un doctorat in teoria literaturii. Intre 1950 si 1987 a predat la Universitatea din Birmingham, dupa care s-a dedicat in intregime carierei literare. Reputat romancier, dramaturg si scenarist, David Lodge se numara astazi printre clasicii in viata ai literaturii britanice. La acest statut a contribuit in mare masura succesul trilogiei campusului universitar, alcatuita din romanele Schimb de dame (1975, distins cu Hawthornden Prize; Polirom, 2001, 2003), Ce mica-i lumea! (1984, Polirom, 2002, 2003) si Meserie! (1988, Polirom, 2002, 2003), ultimele doua fiind nominalizate la Booker Prize. La Editura Polirom au mai aparut romanele Terapia (1995; Polirom 2002, 2003), Ginduri ascunse (2001; Polirom 2003, 2004), Muzeul Britanic s-a darimat! (1965; Polirom, 2003), Vesti din Paradis (1991; Polirom, 2003), Racane, nu ti-e bine! (1962; Polirom, 2004), Cit sa-ntindem coarda? (1980; Polirom, 2004), Afara din adapost (1970; Polirom, 2005), Autorul, la rampa! (2004; Polirom, 2006), Crudul adevar (1999; Polirom, 2006) si Mort de surd (2008; Polirom, 2009).
CARTEA
Barbatul facut din bucati (2011) este o reconstituire, in egala masura romantata si minutios documentata, a existentei si personalitatii lui H.G. Wells, scriitorul vizionar care a pus bazele literaturii science-fiction si a influentat constiinta sociala a sfirsitului de secol XIX si a inceputului de secolul XX. Tintuit la pat de un cancer in faza terminala in casa lui din Regent’s Park, scriitorul in virsta de saptezeci si opt de ani isi rememoreaza intreaga viata, intrebindu-se daca aceasta a fost un succes sau un esec. Lodge schiteaza cu veridicitate si naturalete inegalabile copilaria si adolescenta lui H.G. Wells in sinul unei familii care nu-i intelege aspiratiile, inceputurile carierei sale scriitoricesti pline de succes, care il propulseaza in scurt timp in cele mai inalte cercuri literare si politice, dar si viata sa amoroasa tumultuoasa, marcata de cele doua casnicii si de numeroasele sale legaturi extraconjugale. Barbatul facut din bucati surprinde admirabil fatetele multiple ale personalitatii lui H.G. Wells, infatisindu-ne portretul unui om sfisiat de contradictii pe cit de stranii, pe atit de profund umane.
Galerie foto
