Nu se mira nimeni de ce privesc cu atita insistenta, era o liniste asurzitoare, intrerupta de vreo voce necunoscuta, repetind absurd cuvinte ininteligibile. Oboseam dar nu ma lasam, mai luam o strada la cercetat, trecem din una in alta, tot strazi inguste, intortocheate, cu nume bizare pe tablitele puse de primarie… Incepusem sa indragesc anumiti pereti, culoarea lor, crapaturile misterioase in varul coscovit (inchipuiam chiar adevarate fiinte sau scene intregi din hazardul intretaierilor adinci, desprinzind uneori bucati mari de tencuiala, pina la caramida rosie), sa astept reintilnirea cu vreun burlan tantos, desi ruginit, ca si cum imi era un prieten de neinlocuit, prieten de care nu ma puteam lipsi, esential, prieten adevarat, cum numai in adolescenta poate exista. Ma fascinau baliile largi, cu apa de ploaie, somnolind verzui, prinzind o pelicula subtire pe care circulau deja ginganii cu picioroangele cracanate caraghios. As fi dat orice sa ma pot oglindi in ele, spectral, tremurat, diform. Sa ma joc, strecurindu-mi mina, facind valuri mici, in lichidul usor alterat de caldura, sa pipai fundul de lemn, milos, al recipientului mirosind imbatator: si proaspat, si stricat. Aveam si copaci fideli, mereu aceiasi, ramurosi, fosnitori, cu umbrele schimbatoare dupa cum batea vintul. Pindeam geamurile inchise vesnic, stralucind intunecat, cu chitul crapat, din verandele inalte, in speranta unei aparitii salvatoare, romantice, si totodata robuste, cu mini albe si umeri rotunzi, ce mi-ar fi intins drept ofranda a ospitalitatii infinite o farfurie cu margini dantelate, continind un turn din crema de zahar ars. In toiul verii, nimeni, dar absolut nimeni nu ma striga pe nume, ca si cum as fi locuit intr-un oras strain!
Veronica D. Niculescu: La mine tocmai bate de plecare. Cinci bilete de tren, un grafic de calatorie pe jumatate de pagina, bagaj inca nefacut, carti intrerupte la pagina 99, alte carti incheiate cam de mult asteptind o decizie, a mea, a altora, alte carti neincepute asteptind o vreme alba, a mea, si nenumarate ramificatii de posibilitati deschizindu-se in evantai, altfel, pentru fiecare dintre ele. Un evantai inchis cu un gest. Ca o pleoapa. Un plici umed si totul se schimba intr-o clipa.
Inainte de o plecare, imi place sa ma uit atenta pe Google Earth, sa cercetez zona unde voi ajunge. Ma uit pe imaginile din satelit, le apropii cit pot, apoi dau click pe cite o fotografie plantata de vreun binevoitor, ma vad plimbindu-ma colo si dincolo, uite Dunarea, uite parcul si cazemata din Belgrad, uite Kalemegdan Park Music Pavilion, unde se vor tine lecturile Festivalului de Proza Scurta – Kikinda Short – care ma face sa plec de acasa pentru o saptamina, uite cladirea cu nume de vapor cu aburi, uite si un Hot Spot Cafe si uite in preajma si gradina zoologica, uite o nutrie, Domnul Nutrie!, si uite un paun alb cocotat pe o banca, acum cu coada inchisa, acum cu ea deschisa, alt evantai de posibilitati. Uite si oraselul mic de linga granita unde se vor tine alte lecturi, Kikinda, uite-i stradutele desenind un oras ca un caiet de matematica, uite si mamutul din curtea unui muzeu, uite si festivalul de bostani care are loc acolo in fiecare toamna, nu acum, nu, fara bostani acum. Uite emotiile. Plici umed, totul se schimba intr-o clipa.