Aveau a alege intre O scrisoare pierduta, Iona si Jocul ielelor, daca se opreau la piesele studiate conform programei. Principalul hop a fost, am inteles dintr-o discutie cu un profesor implicat in corectare, delimitarea corecta a genului dramatic. Cu alte cuvinte, unii, mai ales cei din liceele cu profil tehnic, au cam incurcat registrele, uitind ca lucrarile teatrale au un specific, teoretizat ca teatralitate, in timp ce romanul, povestirea, nuvela tin de literar si literaturitate. Altii au fost victimele confuziei dramatic, ca gen literar – dramatic, ca stare emotionala, considerindu-l pe Stefan Gheorghidiu, pe buna dreptate, de altfel, dar incorect in raport cu cerintele impuse, un erou cu intense trairi dramatice generate de complexitatea sa caracteriala si de situatiile fictionale pe care le traverseaza in romanul lui Camil Petrescu.
Dar ce sa ma mai mir de elevii din licee industriale, cind intilnesc frecvent in presa, chiar la paginile de cultura, articole care dovedesc ca semnatarii nu diferentiaza piesa de spectacol, de pilda. Cu riscul de-a parea didacticista, voi face citeva precizari. Piesa e lucrarea dramatica propriu-zisa, in vreme ce spectacolul e versiunea scenica a acesteia. Multa vreme, si ma refer la secole din evolutia artei teatrale, piesa era punctul ei zero. Trupele de actori, insotite adesea de autorii dramatici care scriau pentru ele, creionind rolurile chiar dupa comedienii care urmau sa le joace, se preocupau exclusiv de interpretarea cit mai fidela a textului. Detaliile le aflau de la autor, direct ori prin didascalii, care precizau locul desfasurarii actiunii, descriau personajele, indicau tonalitatea. Regizorul a aparut ca element al creatiei scenice mult mai tirziu, pe la finele secolului al XIX-lea, iar pina atunci de respectarea textului si punerea lui in scena se ocupa, de regula, cel mai talentat actor al trupei. Aparitia regizorului a constituit un moment istoric esential, care a condus la separarea teatrului ca literatura de teatrul ca reprezentatie scenica. Arta spectacolului teatral s-a individualizat intrucit regizorul a devenit noul autor al scenei, utilizind lucrarea dramatica doar ca punct de plecare pentru noua creatie, spectacolul, al carei semnatar este. Dramaturgul a pierdut vizibil teren in fata directorului de scena, care si-a asumat tot mai multe atributii estetice, devenind epicentrul domeniului. Regizorul a indraznit sa inventeze continuu, modelind piesele dupa propria viziune, comprimindu-le, reasezind ordinea actelor si tablourilor, mixind fragmente si caractere in colaje dramatice, rescriind, reinventind ori eliminind personaje, citind printre rinduri. In ultimele decenii, practic orice varianta a fost ingaduita. Teatralitatea s-a extins, cuprinzind si teritorii straine ei odinioara.
Genul dramatic, inepuizabil
Dramatizarea e operatiunea prin care un text literar este transferat in genul dramatic. Mari romane, nuvele, povestiri sint rescrise in variante pentru teatru, adesea chiar de regizori ori de oameni de condei apropiati lor. Prin dramatizare, litera lucrarii de pornire devine mai putin importanta, esentiala fiind conservarea spiritului sau intr-un format specific teatral. Nu numai creatii literare devin scenarii dramatice. Adesea realitatea, cotidianul, stirile de presa atrag atentia specialistilor scenei, care le pregatesc, dindu-le infatisare teatrala. Cind realitatea e cea inspiratoare, documentarea, antropologia teatrala sint obligatorii. E ilustru exemplul celor de la Rimini Protokol, care practica un teatru al expertilor. Nu al expertilor in teatru, ci al expertilor in diverse esantioane de actualitate, care le capteaza interesul. Trioul german selecteaza profani, oameni obisnuiti, care nu au legatura cu arta, dar sint experti in ceea ce fac in domeniul lor profesional ori de viata si ii utilizeaza ca resursa de autenticitate. Inclusiv materialul dramaturgic este un colaj din povestirile lor, in care relateaza intimplari traite, conexe temei tratate.
Micul meu inventar de exemple atesta inepuizabilitatea genului dramatic si capacitatea sa de a-si atasa noi teritorii. Fireste, nu e o scuza pentru nestiinta ori neatentia bacalaureatilor nostri. E doar un indemn la curiozitate.