Incendii e al treilea lungmetraj al lui Dennis Villeneuve, regizor care nu are pretentia ca pune coada la loc prunelor, oferind in schimb o creatie terre-a-terre despre intoleranta religioasa si despre cum corodeaza aceasta vietile oamenilor. Sint mai multe cadre in care avem in plan apropiat imaginea pamintului, a solului grunjos al acelei tari nenumite din Orientul Mijlociu (ar putea fi Libanul, caci el s-a confruntat cu razboiul civil), si nu cred ca acest lucru e intimplator. Incendii e un film mineral fara a avea nici aceasta pretentie – ceea ce e in avantajul lui. Focul sugerat de titlu nu reuseste sa distruga aceasta substanta minerala, perena ce reprezinta, probabil, forta elementara pe care fiecare om o are in el, dar poate mai ales cei veniti din aceasta parte de lume si incercati in alt fel decit altii.
Lucrul care te poate indeparta totusi de senzatia ca filmul recreeaza cuminte realitatea si ca s-ar adauga celorlalte filme care din 2001 incoace iau pulsul acestui absurd si vechi conflict – cel religios (reconfigurat din 2001 pina azi) – e faptul ca prea multe catastrofe cad in spatele eroinei. Prea multe necazuri pe capul bietei femei, in conditiile in care viata ne ofera, in medie, cam o tragedie de genul celor cu care se confrunta ea. O posibila explicatie e faptul ca filmul curge ca un basm, iar incercarile tot mai grozave prin care trece Nawal Marwan, care se indragosteste de tinara de un baiat de alta religie si ii face un copil – lucru ce declanseaza o cavalcada de necazuri care ar ingenunchea un om normal –, nu sint decit etapele unui proces. Ce invata Nawal Marwan se transmite celor doi gemeni pe care ii va avea in Canada si pe care ii insarcineaza, murind, sa ii afle viata, iar acestia intra pentru prima oara in trecutul ei cumva tocmai prin intermediul cinematografului. Aceste flashback-uri amestecate cu bucati din “real”, adica din calatoriile pe care cei doi frati le fac pe rind in tara mamei – desi flashback-urile nu se mai poarta in cinema-ul modern – sint perfect justificate de structura filmului. Incendii nu e filmul meu de suflet, dar mi-a placut cum s-a jucat cu capacitatea celei de-a saptea arte de a crea viata si de a modifica un destin, insinuindu-se foarte fin in cutele realitatii, amestecindu-se cu ea.
Nu se apasa pedala patetismului
Cred ca scrierea scenariului a fost un tur de forta. Dintr-o piesa cu multe monoloage si pasaje lirice, Dennis Villeneuve si Valerie Beaugrand-Champagne au scos o poveste narativa in care spectatorul, printr-un fel de “punctul inaintea acului” (procedeu pe care l-am invatat noi, fetele, la lucrul manual), reuseste sa fie mereu cu un pas inaintea celor doi gemeni si sa afle inaintea lor ce s-a intimplat. In ce priveste regia, e de laudat alegerea lui Dennis Villeneuve de a reda impactul pe care tragediile il au asupra eroinei fara a apasa pedala patetismului. Intelegem pe parcurs ca Nawal e un soi de eroina shakespeariana, dar ea nu-si smulge parul din cap nici cind iubitul ei arab e impuscat de fratele ei, crestin ca si ea, si nici pe masura ce dramele iau proportii. Pe drum, ea devine tot mai retinuta, mai rezistenta, mai “minerala”. Lubna Azabal, in solicitantul rol al mamei, lasa o impresie foarte buna. Intregul film pare la fel de rezistent si de ferm ca pamintul si, chiar daca nu e pe structura spiritelor volatile, poate constitui pentru ele o buna “pista de decolare”.
Incendii/Incendies. Regia: Dennis Villeneuve. Cu: Lubna Azabal, Melissa Desormeaux-Poulin, Maxim Gaudette, Remy Girard