Pe afis scria: ora 21.00, Sa ne apropiem de arta, asa ca am vrut si eu sa ma apropii. Din pacate, in loc de ghid care sa ne poarte prin muzeu, ne-au primit niste biete muzeografe fioroase, care, disperate ca zaboveam atita in fata unui tablou, ne-au cerut sa ne miscam mai repede, pentru ca ne-am pierdut de grup si nu cumva sa ne amestecam cu cele care vin din urma. Totusi, am avut timp sa descopar un tablou de-al lui Tonitza („Cafenea la Balcic”) unde sta rezemat de-un copac un scaun, leit cu cele ale lui Van Gogh, din camera lui (pictata) de la Arles. Si inc-o descoperire: portretele de femei sint, daca nu mai frumoase, macar mult mai interesante decit orice alt tablou (in afara, poate, de cele cu strazi, fata de care am o reala afectiune). Dupa toate povestile astea pasionante, ne-am plimbat o ora prin libraria deschisa pina la 23.00, ocazie cu care am rasfoit o gramada de carti in engleza si am ascultat la castile din dotarea librariei ce se-asculta in draci acum un an de zile in Germania (si chiar m-am intrebat cind or sa ajunga si la noi), formatia Tokio Hotel, niste pusti de 14 ani minjiti in rock stars, care isi muta domiciliul din land in land, ca sa-si mai poata opri scoala inca un an. A, si era chiar luna plina.
Ce-mi mai placea mie cind eram mica Nopti albe, cu Barisnikov, Hines si Isabella Rossellini, un soi de Flash Dance cu suspans si KGB, din care nu intelegeam prea bine ce treaba au Visotki si sufletul rus, dar imi doream foarte mult ca personajele sa poata scapa de noptile albe (nu de URSS) in care nu puteai sa te ascunzi nicaieri si in care pina si somnul era ceva chinuitor. Insa acum ma roade indoiala: cum ar fi, daca tot ninge in octombrie, sa vina noaptea alba si la noi? Ne-am obisnui usor sau am pica toti in insomnie? Am trage oblonul sau am privi cum nu se mai termina noaptea?