Scriu pentru ca pina sa scriu am jucat poker. Si pina sa joc poker am fost un student constiincios, care avea drag de carte. Dar pina sa am drag de carte am fost un elev mediocru, fara drag de nimic. Iar pina sa fiu un elev mediocru am fost un copil incredibil de sters, fara personalitate sau sclipiri de copil care sa-si faca rudele mindre.
Nimic, doar vag interesat de lucrurile vremii si de felul in care se purtau oamenii – cum am zice acum, ma preocupa felul in care se raportau oamenii la lucruri, fie ele alti oameni sau situatii si obiecte.
Adica, spun eu, scriu pentru ca vreau sa vad cum e si aici, cum e sa scrii si oamenii sa devina brusc interesati de prezenta ta, ca si cind ai incepe sa existi pentru toti doar dintr-un anumit moment clar definit. Asa si cu celelalte: pokerul, sa vad cum e sa ai mai multi bani decit ai avea in realitate nevoie, dragul de carte, sa vad cum vezi lumea cind ai un drum prestabilit si o ocupatie concreta, o pasiune… si asa mai departe.
Privita de sus, e impostura. Privita de aici, e curiozitate. Trecerile astea s-au facut mereu intr-un mod brutal si aproape ireversibil, de fiecare data cu incredere totala in momentul acela si in viata ce va sa vina. Ramine de vazut incotro ma-ndrept. Inca mai cred in scris. Inca mai scriu.
Poker transmite mai multe mesaje, toate la fel de importante. De unde a pornit totul?
Poker a pornit de la viata, cum ziceam, si s-a dus inspre a scrie. Si se duce in continuare mai departe, indepartindu-se de viata, apropiindu-se, in functie de increderea in cuvint sau in mine cind ma asez linistit sau, dimpotriva, cind fug repede sa rup o bucata de hirtie si sa notez ceva altfel irecuperabil.
Nu stiu cit de mult transmite mesaje, mai degraba presara firimituri de piine, sa gasesti un drum inapoi. Pentru mine asta face orice carte, ii lasa autorului un traseu pe care il poate oricind relua, nu neaparat in conditii de siguranta, deschizind astfel existente paralele. De ce te-ar interesa altfel sa povestesti sau, in fine, sa maschezi intr-o naratiune o bucatica din viata ta? Vorbesc acum despre mine si despre citeva cazuri pe care le-am mai intilnit, n-as avea motive sa generalizez.
Vorbesti de Henry Miller: “Unii mint atit de misto, povestesc atit de bine, incit ajungi sa nu mai stii care e viata adevarata”. Este aceasta o definitie a adevaratului romancier?
Adevaratul romancier e cel care deschide in interiorul unei existente paralele mai multe existente paralele de ordin secund, apoi exponential s.a.m.d. Adevaratul romancier e cel care nu se intoarce niciodata, chiar daca are urmele, firimiturile de piine aruncate in urma rindurilor, el merge inainte si nu se opreste niciodata. Adevaratul romancier deschide existente paralele fara sa-i fie teama, chiar si atunci cind ramine fara piinica si s-ar putea rataci. Acolo s-ar intilni cu adevaratul poet si ar vorbi pe limba lui. S-ar putea imprieteni chiar.