Nu mai vorbesc de bucuriile coplesitoare, pina in prag de infarct, care m-au incercat si ele. Atunci, de ce n-am scris? Pentru ca mi-am luat o vacanta lunga sa-mi ajunga. Dar de-acum pina vine toamna, o sa le povestesc pe rind, saptamina de saptamina. Intii sa le trec in revista, pe categorii, chiar daca ele s-au napustit peste mine de-a valma. Si sa incep cu giga-bucuriile.
Daca le-as aseza pe harta, ele s-ar aduna sub un mare arc de cerc, care poate parea de-a dreptul ciudat, ba chiar fara sens. Un capat s-ar propti in Zidul Plingerii si pe malul Marii Galileei, iar celalalt la Focul viu, ghetarul din Apuseni. A fost norocul vietii mele sa ajung, impreuna cu cele mai bune prietene, in doua din locurile pe care le-am visat zi si noapte, pentru ca m-au rascolit dintotdeauna, cum rascolita a ramas si istoria familiei noastre. Asa am ajuns cu Smaranda la Ierusalim spre sfirsitul lui mai si cu Delia, in august, la Cetatile Ponorului. Maica mea, Doamne, ce am descoperit la capatul drumurilor! Fara cuvinte, ca o explozie solara in plex, ca o tornada in inima, cu suflul taiat si privirea-ncremenita.
Iar ca sa insir bucuriile mai mici sau chiar foarte mici, mi-ar trebui toate cele 16 pagini ale “Suplimentului”, pentru ca in jurul fiecareia as tese o povestioara. Unele se leaga de intilnirile sau reintilnirile cu o multime de oameni. Altele, de frumusetea unor peisaje. Altele, de savoarea unor mincari. Altele, de ce am descoperit prin carti. Altele, de trebaluieli biruite cu spor. Altele, de cite-o intimplare, fie si marunta, incheiata intr-un fel de tromba voioasa. Cum ar fi, de pilda, chiar descoperirea babei cu colacii, care, in fapt au fost niste placinte cu brinza. S-a intimplat dupa ore de drum greu, de rataciri istovitoare prin Apuseni, pina am ajuns seara in bucataria de vara a matusii Saveta din Gurani (Pietroasa, Bihor). Stam pe niste scaune mici, joase, carora matusa le zice cind scaunuturi, cind samerli. Povesteste despre casa in care s-a nascut bunicul meu, Nicolae Jude. Din ziduri – praful si pulberea s-a ales. Ca si din toata familia lor. Doar ea singura a ramas, vaduva, fara copii, la 87 de ani, mica si agera ca o vrabie, cu batic, poale si sort, toate negre, numai bluza alba. Si vorbim si vorbim, uitam de foame, pina cind deodata sare de pe scaun si zice “stati fetele mele ca v-oi da ceva bun, gata-i facut”. Si incepe sa se invirta pe linga plita, pune la incins uleiul, rupe bucati de aluat, le intinde cu palmele, le umple cu brinza si marar si le pune in cratita la prajit. Mii de madlene n-ar putea tine locul primei muscaturi din placinta fierbinte, ca in copilarie, cu limba fripta, din nerabdare, sa vina mai repede gustul bun, placerea, bucuria, sa nu se amine nimic, sa nu se prelungeasca prea mult asteptarea. Sa inceapa odata!