Nu ma agit sa le argumentez, fiindca, la urma urmelor, totul e o chestiune de gust, educatie, optiuni. Si n-am nici macar pretentia ca eroul emblematic Pinky e un alter-ego al meu. Realitatea sociala in care am crescut si m-am (de)format e departe de cea imaginata in scenariul lui Roger Waters. Daca am rezonat la unison si profund cu opera pink-freudiana, e pentru ca altele sint firele de legatura (iar trimiterea meta-textuala catre psihanaliza spune, cred, suficient). In fond, complexul lui Oedip nu-i de gasit numai in Grecia lui Sofocle, ci si-n Basarabia lui Vasile Ernu…
Exista o informatie bogata si diversa legata de opera The Wall. Exista insa si patru versiuni ale montarii, ce pot face obiectul unui studiu “academic” (nu m-ar mira sa fie deja scris). Roger Waters, autorul principal (dar nu singurul; animatia lui Gerald Scarfe este la fel de importanta pentru opera), a pus in circulatie cel putin trei viziuni personale, adaptate momentului: 1990, in Berlinul reunificat; 2000 – In the Flash (bazata pe turneul american din acel an); 2010 – noul The Wall, pe care l-au vazut si multi dintre conationalii nostri, si-au ramas impresionati. N-am fost “acolo”, desi erau facilitati la transport, cazare, masa etc. Am refuzat din start. Iar principalul motiv al refuzului de-a merge sa vad ceva ce mi-a placut foarte mult cindva este un soi de… Dar hai sa zicem ca astept versiunea din 2020!
Am avut, fireste, curiozitatea sa citesc opiniile lui Roger Waters, publicate anul trecut, inaintea demararii turneului mondial cu varianta reactualizata. Mi s-au parut justificate, pertinente si actuale. Noul Zid ce se ridica in(tre) fiintele umane, care ia forma interactiunii virtuale, prin internet si nu numai (vezi facilitatile legaturilor multimedia telefonice) pare mai grav decit acela de beton, construit de armata sovietica la Berlin. Semnalul de alarma tras de Waters nu-i singular, nici nu vine inaintea altora. Ba, as presupune ca-i un fel de preluare din mers a temerilor cotidiene si adaptarea lor la vechea exprimare de impact. Practic, Roger Waters constata ca omul ultimei jumatati de veac are anumite aprehensiuni fata de conditiile si comoditatile civilizatiei, asa cum s-a constituit ea in anii postbelici. Firesc, deci, sa le conecteze la metafora sa cu Zidul, si sa pretinda ca diseca anomalii grave, disfunctii si psihoze cu efect mortal…
Dar daca e sa judecam la rece, Roger Waters comite ceea ce in limbaj gastronomic se cheama a reincalzi ciorba si-a pune-o pe masa ca proaspata. De vreo doua decenii, adica de la Amused to Death (1992), un album onest, considerat un fel de The Wall 2, Waters n-a mai editat nimic consistent. Unii considera ca-i jalnic pentru un artist sa traiasca de pe urma succeselor din tinerete. Iar Waters asta face, orice-ar spune puristii sai aparatori. (Mie mi se pare jenanta includerea fiului sau in echipa.) Ce rezulta, e clar: niste milioane de dolari, in contul cui – chiar ca nu conteaza!…
E dreptul lui Waters sa-si administreze opera cum pofteste. A lua ad-litteram ce spune inseamna lipsa de spirit critic. A lua drept profetie… Waters, cu siguranta, ar zimbi sarcastic!