– Fragment –
Cum e posibil sa se cunoasca unul pe celalalt atit de putin, dupa atita timp?
Ea tace, gindindu-se la intrebare, si apoi, de parc-ar fi uitat ca mai are de mers undeva, se apleaca rapid inainte si-l intreaba pe sofer:
— De unde stiti ca in accident a fost implicat un cal?
Chiar si in accesul sau de iritare, Peter se minuneaza de iscusinta femeilor de-a pune intrebari directe barbatilor fara a parea sa caute cearta.
— Prin statie, de la centrala, zice soferul, aratind cu degetul inspre casca din ureche.
Capul sau plesuv sta solemn pe soclul maroniu al gitului. Isi are si el, desigur, propria poveste, care n-are nimic de-a face cu cuplul intre doua virste, bine imbracat, de pe bancheta din spate. Numele sau, conform placutei de pe spatarul scaunului, e Rana Saleem. Din India? Iran? Se prea poate sa fi fost doctor acolo de unde vine. Sau muncitor. Sau hot. N-ai cum sti.
Rebecca da din cap, se lasa pe spate.
— Ma gindeam mai mult la un alt fel de limite, spune.
— Ce fel?
— Nu se poate bizui doar pe altii toata viata. Si stii tu. Cu totii sintem inca ingrijorati si de problema aialalta.
— Si crezi ca-i o chestie cu care-l poate ajuta sora mai mare?
Ea inchide ochii, jignita acum, acum, cind el intentionase sa para compatimitor.
— Vreau sa spun, zice Peter, ca, ei bine. Probabil nu-l poti ajuta sa-si schimbe viata daca nu vrea si el. Un dependent de droguri e un abis fara fund, nu?
Ea-si tine ochii inchisi.
— N-a mai luat de un an. Cind o sa incetam sa-i mai spunem dependent de droguri?
— Nu-s sigur c-o s-o facem vreodata.
S-a apucat sa predice acuma? Turuie truisme din alea cu 12 pasi pe care Dumnezeu stie unde le-a auzit?
Problema cu adevarul e ca adesea e caldut si cliseizat.
— Poate ca e pregatit sa-si cladeasca intr-adevar o situatie stabila.
Mda, poate. Mizzy i-a informat prin e-mail ca s-a hotarit si vrea sa se ocupe de ceva din domeniul artelor. Adica Ceva din Domeniul Artelor, o ocupatie in privinta careia nu pare a avea intentii convingatoare. Nu conteaza. Oamenii (unii) se bucura cind Mizzy isi exprima vreo inclinatie productiva, oricare ar fi ea.
Peter spune:
— Atunci o sa facem ce putem ca sa-i oferim o situatie stabila.
Rebecca il stringe dragastos de genunchi. A fost cuminte.
In spatele lor cineva claxoneaza. Oare ce crede c-o sa rezolve cu asta?
— Poate-ar fi mai bine sa iesim si sa luam metroul, spune ea.
— Avem o scuza perfecta pentru intirziere.
— Crezi ca asta inseamna ca va trebui sa raminem pina tirziu?
— Nici vorba. Promit ca te scot de-acolo inainte sa se-mbete Mike si sa te hartuiasca.
— Ce dragut.
Ajung in sfirsit la intersectia dintre Eighth Avenue si Central Park South, unde urmele accidentului n-au fost inca inlaturate cu totul. Acolo, indaratul girofarurilor si barierelor portabile, in spatele celor doi politisti care dirijeaza traficul inspre Columbus Circle, e masina busita, un Mercedes alb intr-o rina pe 59th Street, parind de un roz aprins din cauza unui girofar. Ceea ce trebuie ca e lesul calului e acoperit cu o prelata neagra. Prelata gudronata si grea le arata ridicatura crupei. Restul corpului ar putea fi orice.
— Dumnezeule, sopteste Rebecca.
Peter stie: orice accident, orice le aminteste ca in lumea asta o poti pati, ii provoaca, le provoaca amindurora un scurt atac de panica in privinta Beei. Oare n-a venit cumva la New York fara sa-i anunte? E posibil sa se fi suit intr-o trasura, desi n-ar face asa ceva niciodata?
A fi parinte, se pare, te umple de neliniste pentru tot restul vietii. Chiar si cind fiica ta are douazeci de ani si da pe-afara de-o furie voioasa, impenetrabila, si n-o duce chiar asa bine la Boston, la 380 de kilometri distanta. Mai ales atunci.
El zice:
— Nu te gindesti niciodata ca s-ar putea sa dea o masina peste caii astia. Nici nu te gindesti la ei ca la niste animale.
— Exista o intreaga… miscare. O cauza pentru felul cum sint tratati caii.
Sigur ca exista. Rana Saleem conduce taxiul in schimbul de noapte. Nevoiasi, barbati si femei, umbla pe strazi cu picioarele invelite in cirpe. Caii de trasura trebuie ca duc vieti jalnice, copitele le sint probabil fisurate si crapate de calcatul pe beton. Cit e de monstruos, la urma urmei, sa-ti vezi pur si simplu de treaba?
— Deci o sa le prinda bine tipilor pro cai, spune el.
De ce pare atit de lipsit de inima? Vrea doar sa fie riguros, nu dur; e el insusi ingrozit de cum ii suna vorbele. Uneori are senzatia ca n-a ajuns sa stapineasca dialectul propriei limbi – ca e un vorbitor nu prea fluent de Petereza, la patruzeci si patru de ani.
Nu, inca are doar patruzeci si trei. De ce-o tot vrea sa mai adauge un an?
Nu, stai asa, a implinit patruzeci si patru luna trecuta.
— Asa ca poate sarmanul n-a murit degeaba, zice Rebecca.
Ii trece virful degetului de-a lungul maxilarului, consolatoare.
Ce casnicie nu implica nenumarate acumulari, un limbaj al gesturilor, un simt al recunoasterii ascutit ca o durere de dinti? Nefericire, desigur. Ce cuplu nu-i nefericit, cel putin o parte din timp? Dar cum e posibil ca rata divorturilor sa creasca, dupa cum se zice, exponential? Cit de nefericit ar trebui sa fii ca sa poti suporta adevarata separare, sa te duci sa-ti traiesti viata intru totul nerecunoscut?
— Ce dezastru, zice soferul.
— Da.
Si totusi, desigur, Peter e fascinat de masina distrusa si de lesul calului. Nu-i asta placerea amara a New Yorkului? E un dezastru, asa cum era si Parisul lui Courbet. E mizerabil si rau mirositor; e daunator. Duhneste a moarte.
Daca-i pina acolo, ii pare rau c-au acoperit calul. Vrea sa-l vada: cu dintii galbeni dezgoliti, cu limba atirnindu-i, cu singele negru pe pavaj. Din obisnuitele ratiuni morbide, dar si din nevoia de… dovada. Pentru impresia ca el si Rebecca n-au fost doar incomodati de moartea unui animal, ci ca au facut, intr-un sens marginal, parte din ea; ca moartea calului ii include, include vointa lor de-a o lua in seama. Nu vrem intotdeauna sa vedem cadavrul? Cind el si Dan spalasera trupul lui Matthew (Dumnezeule, cu aproape douazeci si cinci de ani in urma), nu simtise el o anumita euforie pe care nu i-o pomenise mai apoi lui Dan sau, de altfel, nimanui, niciodata?
Taxiul se tiraste in Columbus Circle si accelereaza. In virful columnei de granit, statuia lui Cristofor Columb (care, la urma urmei, a fost un ucigas in masa, nu-i asa?) prinde foarte slabe tuse roz de la tortele de semnalizare care vegheaza lesul calului.
Am crezut ca sint ingeri, insa, spre surprinderea mea, noi nu stiu ce, nu stiu ce si ne-am indreptat spre ceruri…
Rostul petrecerii e sa fi participat la petrecere. Rasplata e cina in doi de dupa si apoi din nou acasa.
Detaliile pot varia. Asta-seara e Elena Petrova, gazda lor (al carei sot e mereu plecat pe undeva, probabil e mai bine sa nu intrebe cu ce se ocupa), desteapta si zgomotoasa si sfidator de vulgara (e o dezbatere neincheiata intre Peter si Rebecca – oare isi da seama de toate bijuteriile astea, si de rujuri, si de ochelarii aia, e oare un soi de declaratie, cum se poate sa fie atit de bogata si de inteligenta si sa nu-si dea seama?); mai sint un Artschwager mic si foarte frumos si un Marden mare si destul de frumos, si chiuveta Gober in care un musafir – ramas neidentificat – a golit odata o scrumiera; e Jack Johnson asezat in maiestatea-i ca de ceara pe o canapea linga Linda Neilson, care vorbeste animata inspre topografia arctica a fetei lui Jack; e prima bautura (votca cu gheata; Elena serveste o celebra marca obscura pe care si-a comandat-o de la Moscova – dar chiar asa, poate Peter sau oricine altcineva sa-si dea seama de diferenta?), urmata de o a doua bautura, dar nu de o a treia; e zumzetul insistent si lucitor al petrecerii, al bogatiei enorme, intotdeauna nitel ametitor, oricit de familiar ti-ar fi devenit; e verificarea scurta a ce mai face Rebecca (e in regula, vorbeste cu Mona si Amy, ii multumeste lui Dumnezeu ca are o sotie care se descurca singura la petrecerile astea); e conversatia inevitabila cu Bette Rice (ii pare rau ca n-a prins vernisajul, a auzit ca lucrarile lui Inksy sint fantastice, o sa treaca saptamina asta) si cea cu Doug Petrie (luam prinzul de luni intr-o saptamina, sigur), si cu cealalta Linda Neilson (da, sigur ca vin sa le vorbesc studentilor tai, suna-ma la galerie si stabilim o data); e si urinatul sub un desen de Kelly de-abia atirnat in baie (nu se poate ca Elena sa-si dea seama – daca a atirnat asa ceva la toaleta probabil ca e serioasa si in privinta ochelarilor); e si hotarirea sa bea a treia votca pina la urma; e si flirtul cu Elena – Hei, imi place votca asta; Ingeras, doar stii c-o gasesti la mine oricind (stie ca se stie si ca probabil isi bat joc de el pentru ca se foloseste de chestia asta cu ti-as-trage-o-dac-as-avea-ocazia); e tirul isteric de Mike Forth, care sta cu Emmett linga tabloul de Terence Koh, imbatindu-se cit sa-si faca curaj sa se dea la Rebecca (Peter il intelege pe Mike, n-are cum sa nu, a fost in aceeasi situatie – dupa treizeci de ani e inca uluit ca Joanna Hurst nu l-a iubit, nici macar putin); e si intrezarirea fugara a chelnerului improbabil de chipes vorbind pe furis la mobil in bucatarie (cu prietenul sau prietena sau negociind tariful pentru o partida de sex – cel putin, pustii care servesc la ocaziile astea au ceva misterios); din nou in living, unde – hait – Mike a reusit s-o incolteasca pina la urma pe Rebecca, ii vorbeste frenetic si ea da din cap, cautind salvarea pe care Peter i-a promis-o; e verificarea scurta a lui Peter sa se asigure ca nimeni n-a fost ignorat; e conversatia de ramas-bun cu Elena, careia ii pare rau c-a ratat lucrarile lui Vincent (Suna-ma, mai sint citeva lucruri pe care mi-ar placea sa ti le arat); e un la revedere ciudat de infocat al lui Bette Rice (ceva nu-i in regula); recuperarea Rebeccai (Scuze, trebuie sa ti-o rapesc, ne vedem in curind, sper); rinjetul de despartire panicat al lui Mike si la revedere, la revedere, multumesc, ne vedem saptamina viitoare, da, sigur, suna-ma, la revedere.
Se intorc in centru cu un alt taxi. Peter se gindeste ca la sfirsitul vietii, oricind va fi, o sa-si aminteasca mersul cu taxiul la fel de intens ca pe orice alt lucru din drumul sau prin lume. Oricit de nocive ar fi mirosurile (nu e deodorant de data asta, doar un damf minor de fiere si ulei de motor) sau cit de agresiv-inept sofatul (de data asta e unul dintre aia care accelereaza-frineaza), are totusi senzatia de plutire intr-un spatiu inchis; de miscare nestingherita pe strazile acestui oras improbabil.
Traverseaza Central Park de-a lungul lui 79th Street, una dintre cele mai frumoase plimbari nocturne cu taxiul, parcul e scufundat in propriul vis de sine negru-verzui, felinarele mici, verzui-aurii, traseaza cercuri de iarba si pavaj la baza. Exista, desigur, oameni disperati acolo, unii dintre ei refugiati, altii infractori; ne descurcam cit de bine putem cu contradictiile acestea imposibile, aceste nesfirsite bucle de farmec si crima.
Rebecca spune:
— Nu m-ai salvat de Uraganul Mike.
— Hei, i te-am smuls in clipa in care te-am vazut cu el.
Sta adincita in sine, imbratisindu-si umerii desi nu-i nici urma de racoare. Spune:
— Stiu.
Si totusi, a dat gres, nu-i asa? Spune:
— Se intimpla ceva cu Bette.
— Rice?
Cite alte Bette erau la petrecere? Cit din viata asta e dedicat raspunsurilor la mici intrebari evidente; cu cit il apropie de ziua unui atac cerebral fiecare dintre aceste mini-accese de furie fata de faptul ca Rebecca nu e atenta, ca n-a ciulit urechile?
— Ihim.
— Ce crezi?
— N-am idee. A fost ceva in felul in care a spus la revedere. Am simtit ceva. O s-o sun miine.
— Bette are o virsta.
— Adica e la menopauza?
— Printre altele.
Il electrizeaza aceste mici demonstratii de certitudine feminina. Parc-ar fi direct din James sau din Eliot, nu-i asa? Sintem de fapt din aceeasi plamada cu Isabel Archer sau Dorothea Brooke.
Taxiul ajunge pe Fifth Avenue, vireaza la stinga. De la Fifth Avenue incolo parcul isi recapata aspectul de amenintare nocturna latenta, copaci negri si o asteptare, o acumulare a ceva. Oare miliardarii care locuiesc in cladirile astea o simt vreodata? Cind ii aduc soferii noaptea acasa, arunca ei o privire peste bulevard si-si inchipuie ca sint in siguranta, la limita, pe moment, de o salbaticie care-i priveste cu indelunga si infometata rabdare de sub copaci?
— Cind vine Mizzy? intreaba el.
— Cindva saptamina viitoare, a zis. Stii cum e.
— Aha.
Peter stie, de fapt, cum e. E unul dintre tinerii aceia inteligenti, ratacitori, care dupa anumite deliberari decid ca vor sa se ocupe cu Ceva in Domeniul Artelor, dar nu vor, poate nu pot, sa se gindeasca in termenii unei slujbe efective; care par sa-si inchipuie ca tineretea si mintea si vointa vor face sa apara pur si simplu o ocupatie, a carei natura precisa si perfecta li se va dezvalui la timpul potrivit.
Familia asta de femei l-a stricat de tot pe sarmanul baiat, nu? Cine-ar putea supravietui daca e iubit cu atita disperare?
Rebecca se intoarce spre el, cu bratele inca incrucisate pe piept.
— Ti se pare ridicol uneori?
— Ce anume?
— Petrecerile si mesele astea, toti oamenii aia ingrozitori.
— Nu-s toti ingrozitori.
— Stiu. Doar ca ma oboseste sa tot intreb. Jumate din ei nici nu stiu cu ce ma ocup.
— Nu-i adevarat.
Ei, poate e putin adevarat. Blue Light, revista de arta si cultura a Rebeccai, n-are mare succes la unii ca astia, vreau sa zic, nu-i Artforum sau Art in America. E arta in revista, desigur, dar mai sint si ceva poezie si proza, si – oroarea ororilor – cite-un fotoreportaj de moda din cind in cind.
— Daca nu vrei ca Mizzy sa stea la noi, spune ea, ii gasesc loc altundeva.
O, tot despre Mizzy e vorba, nu? Fratiorul, iubirea vietii ei.
— Nu, e in regula. Nici nu l-am vazut de cit timp? Cinci ani? Sase?
— Asa e. N-ai venit la chestia aia din California.
Brusc, o tacere dureroasa, neasteptata. Fusese suparata ca nu se dusese in California? Fusese suparat pe supararea ei? Nu-si aminteste. Ceva nu-i bine in treaba asta cu California. Ce?
Se apleaca inainte si-l saruta dulce, pe buze.
— Hei, sopteste el.
Ea-si ingroapa fata la gitul lui. El isi trece un brat pe dupa umerii ei.
— Lumea-i extenuanta uneori, nu? spune ea.
Au facut pace. Si totusi. Rebecca e in stare sa-si aminteasca orice abatere si sa puna pe tapet infractiunile lui cit pentru luni intregi atunci cind se incinge o cearta. A comis oare o infractiune astaseara, despre care o sa auda in iunie sau iulie?
— Aha, spune el. Stii, cred ca putem spune cu certitudine ca Elena se ia in serios cu coafura, ochelarii et cætera.
— Ti-am spus eu.
— Nu mi-ai spus niciodata.
— Ei, nu-ti amintesti.
Taxiul opreste la semafor in intersectia cu 65th Street.
Iata-i: un cuplu intre doua virste pe bancheta din spate a unui taxi (numele soferului de acum e Abel Hibbert, e tinar si iritabil, tacut, clocoteste in sine). Iata-i pe Peter si pe sotia sa, casatoriti de douazeci si unu (aproape douazeci si doi) de ani, sociabili de-acuma, inclinati spre zeflemea, nu prea mai fac sex, dar nici deloc, nu ca alte cupluri de mult casatorite pe care le-ar putea pomeni el, si da, la o anumita virsta iti poti inchipui realizari mai mari, o satisfactie mai puternica si de nestins, dar ce-ai indeplinit pentru tine nu-i rau, nu-i rau deloc. Peter Harris, copil ostil, adolescent oribil, cistigator a diverse premii doi, a ajuns in acest moment obisnuit, cu relatii, angajat, iubit, cu rasuflarea calda a sotiei sale pe git, ducindu-se acasa.
Vino sa plecam pe mare, vino sa plecam pe mare, vino sa plecam pe mare impreuna, dub dub di dup…
Cintecul ala din nou.
Lumina semaforului se schimba. Soferul accelereaza.
CARTEA
Peter si Rebecca Harris sint un cuplu de virsta mijlocie, cu cariere de succes in domeniul artelor – ea este editor, el lucreaza la o galerie –, un apartament luxos in Soho, o fiica plecata la colegiu in Boston, prieteni, o viata sociala activa si toate motivele materiale sa fie fericiti impreuna. Exista, desigur, si mici insatisfactii si derapaje; Peter incepe sa constientizeze tot mai mult pierderea tineretii si relatiile de cuplu si-au pierdut destul de mult din ardoare. Totul se precipita insa atunci cind soseste in vizita fratele mai mic al Rebeccai, Ethan, poreclit de familie Mizzy, “Greseala”, un tinar seducator, dar aflat intr-un impas profund din cauza drogurilor. In prezenta lui, parca sub influenta unor forte obscure, Peter incepe sa-si puna sub semnul intrebarii clientii artisti, operele acestora, propriile alegeri din cariera si intreaga existenta pe care si-a construit-o cu atita tenacitate.
AUTORUL
Michael Cunningham s-a nascut in 1952 in orasul Cincinnati, statul Ohio. Copilaria si adolescenta si le petrece in Pasadena, California. Studiaza literatura si pictura la Stanford University, dupa care se inscrie la cursurile de creative writing de la Iowa. Publica mai multe povestiri in reviste literare de prestigiu, precum “The Atlantic Monthly”, “Redbook”, “Esquire” sau “The Paris Review”. Romanul sau, O casa la capatul lumii (1990), se bucura de aprecierea criticii, care nu se va dovedi la fel de favorabila si in privinta urmatoarei carti, Carne si singe (1995), saga unei familii grecesti. Romanul Orele (1998) cunoaste insa un succes rasunator, fiind distins, un an mai tirziu, cu Premiul Pulitzer si PEN/Faulkner Award. In colectia “Biblioteca Polirom” au mai aparut in traducere romanele Orele (2003, 2011), O casa la capatul lumii (2005) si Zile exemplare (2006).
Galerie foto
