Aceasta marturisire, notata de Malraux (si el fan al micului reporter belgian), este una dintre dovezile succesului formidabil pe care l-a avut banda desenata a lui Georges Remy zis Herge. Tintin, in cele 24 de albume ale sale dintre care unul neterminat, este una dintre cele mai celebre benzi desenate europene, fiind tradusa in peste 50 de limbi si vinduta in peste 200 de milioane de exemplare.
In lumea anglo-saxona lucrurile nu stau chiar asa. Tintin e destul de cunoscuta in Anglia, in vreme ce americanii inca se straduie sa inteleaga ce e atit de special la acest “comic book” european incit doi tipi de talia lui Steven Spielberg si Peter Jackson s-au aliat pentru a realiza un blockbuster in aceasta toamna, primul dintr-o serie de trei filme de mare spectacol.
Pina cind sa inteleaga americanii, in Europa Tintin e in mare forma, chit ca a implinit 82 de ani. In Belgia, in 2009, s-a deschis si un muzeu care ii este dedicat, la Louvain-la-Neuve, in care vaduva lui Herge a investit cam 20 de milioane de euro (are o avere de 100-200 de milioane). In acest timp, Editura Casterman va continua sa scoata pe piata pina in 2053 cele 24 de aventuri ale lui Tintin; vor ramine doar 24 fiindca Herge nu a dat voie ca opera lui sa fie continuata de altcineva, cum s-a intimplat cu alte personaje de BD.
Nasterea “liniei clare”
In 1946, Herge era probabil departe de a-si imagina ce succes urias va avea eroul sau sau ca va fi parintele unei adevarate scoli de BD europene, cea a “liniei clare franco-belgiene”, si ca va avea chiar o influenta asupra unor mari artisti moderni, precum Andy Warhol sau Roy Lichtenstein.
In acea epoca, eroul lui Herge era suficient de iubit de cititorii din Belgia si Franta care devorasera primele 12 albume, realizate pina atunci.
Autorul insa isi revenea dupa razboi si dupa anii ocupatiei naziste in Belgia, cind lucrase la ziarul “Le Soir”, ceea ce i-a atras acuzatii de colaborationism si un scurt sejur la inchisoare, imediat dupa Eliberare.
Intre timp insa, aventurile lui Tintin incepusera sa fie publicate de Editura Casterman sub forma de albume inca din 1934. Din 1942, din cauza penuriei de hirtiei Casterman il obliga pe Herge sa schimbe formatul planselor sale: sa fie mai mici, iar albumele sa nu depaseasca 62 de pagini (4 caiete de 16 pagini), ceea ce va deveni standardul industriei BD din Europa. In plus, albumele Tintin sint publicate acum in culori (primele erau alb-negru), ceea ce face ca aventurile sale sa fie si mai gustate. Debordat de atita treaba, Herge isi infiinteaza propriul studio inca de la albumul numarul 11, un studio in care avea sa se nasca “linia clara” si unde aveau sa isi faca ucenicia mai multi dintre autorii importanti de BD franco-belgieni.
Franco-belgienii contraataca
Dar Herge si Tintin au facut mai mult decit atit. Dupa ce banda desenata a fost creata in Europa, ea a trecut Oceanul si s-a dezvoltat exploziv in ziarele americane, de unde a cucerit intreaga lume. In acest timp, in Europa natala, ea a ramas multa vreme pe loc, fara replica in fata invaziei de eroi yankei. Al Doilea Razboi Mondial si perioada de indoieli prin care a trecut industria comics-urilor in anii de dupa 1945 au lasat cimp liber de contraatac autorilor europeni. Dezvoltarea presei europene si euforia de dupa Eliberare au ajutat si mai mult lucrurile.
Mai ales in Belgia si Franta, trei reviste proaspat aparute aveau sa contribuie enorm la dezvoltarea celei de a noua arte, pregatind o generatie de creatori de BD deveniti astazi clasici.
La 21 aprilie 1938 aparea in Belgia “Le Journal de Spirou”, gindit de editorul Jean Dupuis. Numele lui vine de la cuvintul valon “spirou” care inseamna si “veverita”, dar si “baiat istet”, fiind in acelasi timp numele personajului creat de desenatorul Rob-Vel, special pentru lansarea acestei reviste.
In paginile publicatiei, Spirou era insotit de “colegii” sai “Tif et Tondu” de F Dineur, de versiunea europeana a comics-urilor Dick Tracy. Dupa razboi, Dupuis reuseste sa stringa in paginile revistei o intreaga galerie de talente, precum Andre Franquin care deseneaza aventurile lui Spirou, dar care il creeaza si pe tigrul Marsupilami, si pe celebrul Gaston Lagaffe, ale carui aventuri sonate dau peste cap redactia; pe Jije, autorul lui Jerry Spring sau al lui Blondin et Cirage, pe Hubinon, creatorul lui Buck Danny, pe Peyo, taticul de mai tirziu al Strumfilor, pe Maurice Tilleux (Gil Jourdan) sau, printre scenaristi, pe viitorii fondatori ai revistei “Pilote”, Jean Michel Charlier si Rene Goscinny. Una dintre cele mai mari serii BD care a vazut lumina zilei in paginile revistei “Spirou” a fost, in 1946, seria Lucky Luke, avindu-l ca personaj pe celebrul cowboy care trage mai repede decit umbra sa, imaginat de desenatorul Morris, care, incepind de la albumul cu numarul 9, a fost ajutat cu textele lui Goscinny. Lucky Luke continua si in prezent, la ani buni de la moartea creatorului sau.
In vreme ce marile reviste de BD franco-belgiene au decedat in ultimele doua decenii, “Spirou” apare si astazi si chiar reuseste sa isi pastreze ceva din efervescenta creativa initiala, orientata aproape exclusiv pentru copii si adolescenti.
Jurnalul aventurierilor
In 1946, tot in Belgia, un fost membru al Rezistentei, Raymond Leblanc, da mina cu “colaborationistul” Herge si infiinteaza, in 1946, revista “Tintin” pentru Editura Le Lombard. Alaturi de “Spirou”, “Tintin” avea sa fie o a doua revista a carei importanta se va dovedi capitala pentru dezvoltarea BD-ului european, atit prin calitatea autorilor strinsi in jurul ei, cit si prin seriile publicate.
Botezata “jurnalul tinerilor intre 7 si 77 de ani”, revista “Tintin” publica in serial episoade care, pe urma, erau strinse in albume, tiparite in conditii grafice deosebite. A aparut intii in Belgia si, dupa doi ani, in Franta, unde a fost editata de Editura Dargaud pina in momentul disparitiei.
Lista autorilor si seriilor esentiale publicate de “Tintin” de-a lungul anilor este impresionanta. Putem pomeni aici pe Edgar J. Jacobs (venit de la studioul lui Herge) cu ai sai celebri Blake si Mortimer, pe specialistul in istorie Jacques Martin si seria Alix, pe Greg (care avea sa fie si redactor-sef) cu Zig, Puce et Alfred, pe Jean Graton (Michel Vaillant), Tibet (Ric Hochet), Dupa (Boule et Bill), Eddy Paape (Luc Orient), William Vance (Bruno Brazil si Bob Morane) sau Jean Van Hamme si Grzegorz Rosinski cu aventurile vikingului Thorgal.
La “Tintin” avea sa debuteze echipa mitica Goscinny – Uderzo cu Oumpa-Pah, sau Turk si De Groot, autorii lui Leonard, cu seriile Clifton si Robin Dubois.
Trebuie spus ca revistele “Tintin” si “Spirou” s-au aflat permanent in concurenta, dar intre editorii Raymond Leblanc si Charles Dupuis a existat un soi de “gentlemen’s agreement”: un autor care publica intr-una dintre reviste nu putea publica in cealalta si invers. Singura exceptie a fost Andre Franquin, vreme de citiva ani.
Un catel si familia lui
O a treia mare revista de banda desenata aparuta imediat dupa razboi este, cu siguranta, cunoscuta publicului roman.
Inca din timpul Ocupatiei, in Franta, partidul comunist scotea in ilegalitate un periodic dedicat tinerilor, “Le jeune patriote”. Nu era dedicat BD-ului, era plin de povesti ilustrate din Rezistenta (interesant este ca majoritatea desenatorilor veneau de la revista “colaborationista” “Le Temeraire”). La 1 iunie 1945, acest jurnal al tinerilor patrioti se transforma in celebrul “Vaillant”, editat de Fortele Unite ale Tinerilor Patrioti, si, mai important, incepea sa fie tot mai plin de seriale de benzi desenate. Primii autori au fost spaniolul Cabrero Arnal cu seriile Placid et Muzo si echipa Raymond Poivet – Roger Lecureux cu primul episod dintr-o legendara saga SF, Pionierii sperantei.
Celebrul catel Pif a aparut si mai tirziu, pe 28 mai 1948, dar nu in “Vaillat”, ci in paginile cotidianului comunist “l’Humanite”, apoi in “l’Humanite Dimanche”. El era fiul unui alt catel, Top, ale carui aventuri Cabrero Arnal le desenase in Spania. Stripurile cu Pif erau pretexte pentru Arnal sa denunte, intr-o forma umoristica, nedreptatile sociale, dar, in timp, partea propagandistica a fost abandonata in favoarea aventurilor umoristice. Pif avea sa ajunga in paginile lui “Vaillat” abia in 1952, aducind cu el o intreaga familie: motanul Hercule, Tata, Tonton, Doudou si fiul sau, Pifou. Succesul lui a fost atit de mare incit, in scurta vreme, “Vaillant” a capatat subtitlul “Le journal de Pif” si, in 1969, s-a transformat in “Pif Gadget”.
Alaturi de Pif, “Vaillant” a inceput sa publice saptaminal tot mai multe serii umoristice si de aventuri, cite o pagina de format mare pe episod, acestea fiind in general replici franceze la marile serii americane. Apar Yves Le Loup, Nasdine Hodja, Bob Mallard, Lynx, Wango, Robin de Bois, partizanul Le Grele 7-13 sau cowboy-ul Teddy Ted. Autori uriasi debuteaza in paginile acestei reviste: Jean Tabary, care creeaza seria Richard et Charlie, Paul Gillon deseneaza aventurile lui Wango, Marcel Gotlib ii creeaza pe Nanar, Piette et Jujube (mai tirziu il va inventa, in acest BD, pe celebrul Gai Luron), iar Nikita Mandryka incepe in anii ‘60 aventurile lui Concombre Masque.
Aventura “Vaillat” avea sa se incheie cu numarul 1238, cind se va transforma in “Pif Gadget”. Spre deosebire de rivalii sai, in ciuda succesului de public – era exportat in numeroase tari, inclusiv in lagarul comunist –, “Vaillant”, din cauza unei politici editoriale care excludea aproape total aparitiile in album, avea sa isi inchida seriile numai in paginile revistei.
Tatal lui Totoche si Iznogoud a incetat din viata
Celebrul desenator francez Jean Tabary (n. 1930), autor impreuna cu Rene Goscinny al teribilului vizir Iznogoud, a incetat din viata pe 18 august, la virsta de 81 de ani. Considerat un gigant al benzii desenate in Franta si in restul Europei, el este cunoscut, poate, in Romania ca autor al unor populare serii din revista “Pif”, Totoche sau Corrine et Jeannot. Tabary a debutat in 1956 in revista “Vaillant” cu seria de aventuri comice Richard et Charlie, continuind cu serialul cu copii Totoche din care s-au desprins apoi gagurile de o pagina cu Corrine et Jeannot.
Marele succes al lui Tabary a fost insa Iznogoud, un serial despre un vizir ticalos care incearca vesnic, fara a reusi, sa il detroneze pe blindul stapin al Bagdadului, Haroun el Pussah, pentru a deveni “calif in locul califului”. Tabary a desenat aventurile lui Iznogoud din 1962, pe scenariile lui Rene Goscinny, continuind sa scrie singur albumele (27 in total) dupa moartea acestuia, in 1977. O alta serie creata de Tabary si Goscinny a fost Valentin le vagabond, tot in 1962.
Editura Tabary, infiintata de autor, a continuat sa publice albumele acestuia pina la moartea sa. Dupa Iznogoud au fost realizate un serial de desene animate si, in 2004, un film cu actori, plin de efecte speciale, dar, din pacate, teribil de slab.
Mai important este ca Iznogoud, la fel ca Asterix, a intrat in constiinta publica, expresia “calif in locul califului” fiind foarte populara in Franta. Din 1992, Premiul Iznogoud ii recompenseaza pe cei care “nu au reusit sa ajunga califi”, printre premiati numarindu-se Edouard Balladur (1995) sau Nicolas Sarkozy (1999).
Galerie foto
