Spuse, traite, dorite. Amintiri, cartea lui Ioan Holender, traseaza linear si fara inflorituri sentimentale un parcurs de viata admirabil, iar pentru amatorii de muzica si opera, in special, cu totul pasionant. Si aceasta indiferent daca esti sau nu de acord cu toate optiunile, gusturile, prieteniile evocate de autor. Orice amator de muzica buna va vibra, citindu-l, la evocarea numelor pe care le-a lansat, sustinut, promovat pe scena operei din Viena timp de 22 de ani. Intuitia sa a fost fara gres, de la Natalie Dessay la Anna Netrebko, de la Dmitri Hvorostovski la Juan Diego Florez, de la Marco Armiliato la Andris Nelsons, pentru a-i numi doar pe citiva din cei despre care Holender afirma ca ii sint si i-au ramas apropiati. Nu poti sa nu impartasesti, pe de alta parte, nostalgia lui, afirmata in finalul memoriilor, dupa cintareti ca Franco Corelli, Tito Gobi, Giulietta Simionato sau Leontyne Price si aprecierea lui “ca nu mai avem asemenea voci si personalitati in domeniul artei lirice”; si aceasta chiar daca, asa cum spune el, in joc intra un reflex nostalgic al amintirilor ce “sublimeaza mereu realitatea”.
Dar, despre realizarile, gesturile sale, unele cu caracter istoric in viata muzicala vieneza, cel mai bun lucru este sa citesti direct volumul aparut la editura ieseana. Stringerea mea de mina, ramasa simbolica, se refera insa la constatarile si adevarurile spuse despre peisajul muzical romanesc, inlaturind cu un gest rar fariseismul practicat metodic de numeroase oficialitati politice sau culturale din Romania, inclusiv la nivelul organizatorilor Festivalului “George Enescu”.
Da, este adevarat, asa cum scrie (si spune) Ioan Holender, ca “o reforma profunda si bine gindita a intregului sistem teatral, incluzind teatrele de opera si filarmonicile, ar fi fost de mult timp necesara” si ca “problema cea mai grava si cauza dilentatismului muzical al operelor din Romania de astazi este absenta totala din conducerea acestor institutii a unor personalitati competente pe plan muzical”. Nu este nici un secret pentru aceste opere, asa cum insista Ioan Holender, ca “se dau din ce in ce mai putin spectacole, salile sint din ce in ce mai des inchiriate pentru manifestari care aduc bani, iar o dramaturgie repertoriala nu mai reprezinta nici macar o tema secundara”, ca “estetica regizorala in operele din provincie, cum sint cele din Timisoara sau din Cluj, este intr-adevar provinciala si absolut depasita”. De unde si concluzia sa severa: “Decaderea spirituala si estetica este totala”.
Holender nu este singurul care se intreaba, “cu durere”, despre diferentele calitative intre lumi muzicale, paralele si comparabile odinioara, cum sint cele din Romania si Ungaria, “de ce toate acestea sint posibile la Budapesta, pe cind la Bucuresti nici nu te poti gindi in mod serios la asa ceva, desi nu de mult era un lucru plauzibil, iar odinioara ar fi fost ceva de la sine inteles? s…t Opera Maghiara are, pina in ziua de astazi, un nivel respectabil si un repertoriu vast, incomparabil ca structura si mult superior ca performanta tristei situatii a teatrelor muzicale din Romania si a operei bucurestene”.
Si tot Ioan Holender exclama: “Ce pacat ca personalitatile politice de dupa ‘89 au manifestat un dezinteres crescind fata de valorile culturale ale tarii; altfel nu ar distruge atitea, incetul cu incetul, prin subfinantare si ignorare”. Nu poti sa nu te intrebi si cum se impaca aceste constatari si afirmatii cu enuntul facut intr-un alt capitol al amintirilor, ca sub conducerea sa la editia din 2013 a Festivalului “Enescu” va fi pusa in scena o integrala a tetralogiei wagneriene, posibil la… Sala Palatului!
S-a scris si se scrie mult despre festival in aceasta prima saptamina a sa, iar exercitiul stilistic cel mai coerent si stimulativ mi s-a parut cel al lui Andrei Plesu, pe tema “Modelului muzical” pe care il propune extins si la viata politica si sociala. Am o singura cordiala rezerva fata de iluziile lui Andrei care, intr-un punct, mi-au readus in minte notatii ale lui Mihail Sebastian atunci cind a revenit, pentru odata, in Sala Ateneului in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Nu cred ca as accepta ca “firesc, subinteles, sa ma asez linga oricine in sala”, reusind “sa particip la aceeasi emotie…”. Nu cred ca as reusi, asezat linga, sa spunem, Mihai Constantinescu, cel care imi reprosa in scris nu de mult in relatie cu un articol din “Suplimentul de cultura”, cu un vechi stereotip antisemit, ca nu as fi capabil “sa simt romaneste”, ca nu as avea “sentimentul de mindrie nationala, de mindrie a unui roman…”. Drept care semnez… absent!
*Ioan Holender, Spuse, traite, dorite. Amintiri, Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, editie ingrijita de Gabriel Kohn, traducere de Ioana Rostos, Postfata de Cornel Ungureanu, Iasi, 2011, 288p + 16 ill.