Special  -  Ana-Maria Onisei  -  

La ce te gindesti in primul rind atunci cind scrii despre un film? Un astfel de text trebuie privit intotdeauna de catre public si ca o invitatie de a vedea respectivul film?

Ma gindesc la cel pentru care scriu. Intr-un fel scriu despre film in „Idei in dialog” si in cu totul altul in „Libertatea”. Alt ton, alt vocabular. Ce ramine neschimbat este verdictul. Marturisesc insa ca prefer sa scriu despre filme care m-au entuziasmat decit despre rebuturi. E foarte usor sa faci misto de niste rebuturi, dar – la sfirsitul zilei, cum zic americanii – cui prodest?! Visul meu este sa-i fac pe toti cei care citesc cronica mea sa mearga la respectivul film. Apoi ma trezesc din vis…

De ce trebuie sa citim despre filme?

Pentru ca orice opera de arta merita prelungita prin reflectie. O facem, oricare dintre noi, atunci cind – iesind de la un spectacol sau inchizind o carte – comentam cu altii, sau in forul nostru interior, opera respectiva… Exista asadar nevoia de a impartasi bucuria unui lucru care ne-a emotionat. Nu stiu daca „trebuie”, neaparat, sa citim „despre filme” (in fond, ne putem intreba de ce trebuie sa citim, punct!), dar cred ca trebuie sa avem incredere in parerea scrisa a expertilor unui domeniu: sint cei care au vazut, citit, ascultat atit de mult la viata lor, incit faptul ca ei mai vibreaza la unele opere e un semn ca acele opere sint intr-adevar remarcabile. Si invers: trebuie sa ai curajul de-a scrie – impotriva curentului dominant – ca un film, sa zicem, la care a „pus botu’” (ca sa fiu in „jargon”!) toata lumea este prost… El poate fi „bun” doar pentru cineva care n-a mai vazut niciodata un film – pentru ca, uite, se misca acolo niste oameni pe pinza!! Dar povestea a mai fost spusa de enspe mii de ori, si uneori mult mai bine. Daca nu stii asta, esti „curcanul” producatorului acelui film.

E necesar ca publicul consumator de film, dar mai putin specializat, sa faca distinctia intre filmul de arta si filmul comercial?

Nu. Cum am mai spus-o de nenumarate ori, exista filme comerciale bune si filme de autor (sau „de arta”) proaste. „End of story”.

Care crezi ca e filmul/ sint filmele care a/ au ramas cel mai pregnant in memoria colectiva?

Habar n-am cite sint. As zice – asa, fara sa ma gindesc prea mult, „la prima strigare” cum ar veni – oricare film cu Charlie Chaplin, apoi Pe aripile vintului, Casablanca, La dolce vita, Unora le place jazzul, Pasarile (sau Psycho?), Nasul, Rocky, mai aproape de noi probabil ca Pulp Fiction, poate ca Basic Instinct, cu siguranta Titanic… Pe noi ne-au marcat destul de mult filmele sovietice – de la Al 41-lea, Zboara cocorii, pina la Tarkovski si filmele lui Nikita Mihalkov. Dar cred ca argumentul este: ce filme pot fi „recunoscute”, dintr-o privire, de oameni care traiesc oriunde pe glob, de la Valparaiso la Vladivostok si de la Torino la Tokyo, trecind prin Calcutta si Canberra? Nu sint prea multe, din pacate; „memoria colectiva” este din ce in ce mai scurta…

Cui i se adreseaza cartea ta?

Se adreseaza cinefililor, asta e clar. Nu am vocatie de „universitatea populara”. Adica, ma plictiseste sa „predau” Cinema-ul unora care n-au vazut in viata lor un film sau au vazut numai la televizor (ceea ce e acelasi lucru!).

Ma adresez celor care, dupa ce au iesit de la un film, simt nevoia sa se mai gindeasca la el, sa-l comenteze – exact ce spuneam la-nceput. Altfel spus, ma adresez unui public de nisa. Eu leg Cinema-ul – mai mult decit oricare alta arta – de Memorie (de aici si titlul rubricii din „Idei in dialog”: „Filmemorie”), or, astazi, constat ca traim intr-o cultura a jetabilului. Din acest punct de vedere, este o carte polemica, pentru ca „omului recent” i se pune in fata o oglinda, iar in acea oglinda el nu se vede deloc: se vad doar cei de dinaintea lui…

Repere:

• A debutat in 1976 cu un poem in engleza, publicat in revista americana „Chicago Review”.
  
• A tradus: Bernard-Marie Koltes, Roberto Zucco (Teatrul National din Bucuresti, 1994); Paul Bowles, The Sheltering Sky (Univers, 1996) si Up Above the World (Humanitas, 2006); Martin Sherman, Bent (Teatrul National din Timisoara, 1999, si Teatrul „Bulandra”, 2002), si Yasmina Reza, Conversations apres un enterrement (Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiesti, 2000), precum si nenumarate eseuri, poeme si povestiri ale unor scriitori anglo-saxoni si francezi (W.H. Auden, Jean Baudrillard, Samuel Beckett, Paul Bowles, Don DeLillo, Benoit Duteurtre, Mathieu Lindon, Vladimir Nabokov, Susan Sontag etc.).
  
• A fost curator si expozant si a facut parte din numeroase jurii internationale in cadrul unor expozitii de arta si festivaluri de film.
  
• A initiat si a condus Clubul Cinefililor de pe linga Institutul Francez din Bucuresti.