Sensul e dat tocmai de aceasta integrare “intru” (vorba filosofului), iar personalitatea proprie, cita e, simte implinire, nu frustrare. Contopirea tine de natura organica a trupului, de nazuinta sufletului catre increat, catre Unul, Unicul, Eul elementar? Nu stiu. S-ar putea obiecta ca sentimentul respectiv vine din “colectivismele” secolului trecut, din prapastioasa teorie nitzscheana, din gnoza sau din credinte obscure. Nu-i exclus. Si imi amintesc iar cuvintele lui Jon Anderson, vocalistul-emblema al grupului, prin care indemna fanii sa nu judece dupa ce spun idolii, fie ei Bob Dylan, Beatles ori… Yes.
O alta certitudine in istoria Yes: membrii n-au devenit idoli, nu s-au purtat precum starurile rock, n-au pretins ca sint altceva decit muzicieni. Unii pentru care muzica e o meserie normala, desi neobisnuita, ce trebuie facuta cu maxima exigenta si fara concesii comerciale. Modestia, naturala sau jucata, educatia sobra, simplitatea ii determina sa eludeze “amanuntul” ca fara talent si fara inspiratie, muzica e la fel de anosta ca o prajitura uitata in galantar. Iar talentul si inspiratia au prisosit tuturor instrumentistilor ce-au trecut prin grupul Yes. De unde rezultatul: fiecare a scos albume proprii, a participat la diverse proiecte, a fost membru de baza in alte trupe…
Recentul disc Yes – Fly From Here (2011, Frontiers Rec.), e o invitatie la intoarcere in timp, prin anii ‘80. Nimic surprinzator, de vreme ce principala compozitie, care da titlul, era propusa pentru albumul Drama, din 1980. A fost scrisa de cei doi membri ex-Buggles, Trevor Horn & Geoff Downes, atunci intrati in formula Yes. Artizanul discului actual este Trevor Horn, producator sub a carui figura de carturar cu ochelari “tip Henry Kissinger” nu ghicesti spiritul proaspat, vesnic tinar, al fostului “rocker intelectual” de odinioara. Componentii care au raspuns provocarii sint: nelipsitul din toata existenta trupei, Chris Squire, bas; subtilul si elevatul chitarist Steve Howe; inca energicul baterist Alan White; claviaturistul Geoff Downes, pe nedrept apreciat mai putin decit oricare alt vrajitor al clapelor; si-n fine, un solist vocal relativ tinar si necunoscut, originar din Canada, Benoit David, fost component al unei formatii ce incerca sa sune ca Yes, Mistery.
N-o sa insir aici date si statistici, relativ lesne accesibile, despre album si despre “ce vor sa spuna artistii”… Pentru mine este limpede, precum apa izvorului de unde umplu periodic sticle de unica folosinta, ca “reintoarcerea” celor ce onoreaza numele Yes suna ca furtuna linistita si face mult bine ascultatorului hartuit de zgomot. Am simtit, am receptat, am asimilat tot albumul ca pe-un flux indescriptibil, cu placerea data de-o hrana spirituala perfecta. Aproximativ 50 de minute am trait senzatia confuza ca timpul s-a intors, ca voi relua viata din momentul in care am apucat-o pe cai ce nu-mi erau chiar potrivite, traire proprie celor ce-au depasit un prag. Sigur, de-acum incolo pot merge si pe alte drumuri, calarind o bicicleta rablagita…
Ultima piesa pe Drama te bloca afirmind: Tempus fugit. Albumul actual demonstreaza ca totusi poti zbura incotro visai…